Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 25 august 2019
Home » Cultură » Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (I)
Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (I)

Când vorbim ca să ne aflăm în treabă… (I)

Singurul moţ din România care „gândeşte precum secuii…” predă la Miercurea Ciuc

Grupul de cercetare „Confluenţe interculturale” şi subgrupul de cercetare pe tema „străinului”, a alterităţii, a stranietăţii din cadrul Departamentului de Ştiinţe Umane al Facultăţii de Ştiinţe Economice, Socio-umane şi Inginereşti a Universităţii „Sapientia” din Miercurea Ciuc au organizat workshop-ul IDENTITATE-ALTERITATE-ARTĂ, al cărui protagonist a fost prof. Valentin Trifescu din Cluj, istoric de artă cu doctorat pe tema multiculturalismului şi a confluenţelor interculturale în Alsacia. Prof. Trifescu predă masteranzilor de la „Sapientia” tema „Traducere şi transfer intercultural” şi este moţ din Apuseni – o precizare utilă pentru cele ce urmează.

Lect. univ. dr. Tapodi Zsuzsanna – conducătoarea proiectului, a făcut introducerea în subiect spunând că „Imagologia, ca un demers al literaturii comparate, dar şi al studiilor culturale, tratează problema alterităţii, în sensul că există imagini colective despre noi înşine şi despre alţii, despre străini, imagini strâns corelate. Imaginarul colectiv este studiat de diverse domenii, care au ca scop studierea societăţii şi a culturii umane: de literatură comparată, de politologie sau de psihologia socială.

În ziua de azi trebuie găsit un echilibru între globalism şi deschidere faţă de celălalt şi menţinerea identităţii; trecutul trebuie cumva păstrat şi viitorul trebuie clădit în aşa fel încât să nu se piardă valorile trecutului, dar să fie un viitor care să merite să fie trăit. Proiectul a pornit bazat pe situaţia în care ne aflăm noi acum şi eu sunt ferm convinsă că trebuie să găsim acele căi şi modalităţi care ne ajută să ne înţelegem şi să putem construi împreună un viitor care să fie bun pentru copiii care ne urmează.

Anul trecut, tema conferinţei în cadrul acestui proiect a fost organizată împreună cu atelierul de cercetare a mitologiei de pe lângă Academia Maghiară de Ştiinţe şi au fost cercetate discursurile care se leagă de tema străinului şi au fost elaborate trei volume dedicate acestei teme”.

Prof. Valentin Trifescu a afirmat că este cât se poate de străin printre secui, dar în acelaşi timp nu e, deoarece „nu există mari diferenţe între moţi şi secui”, în schimb se simte „străin între ghilimele în Moldova sau în Ţara Românească, în sensul în care sunt nişte provincii în care se vorbeşte limba română, dar unde nu avem neapărat aceeaşi istorie de partajat”, accentuând apoi că mai multe lucruri în comun „le am cu maghiarii din Transilvania decât cu, să zicem, basarabenii sau cu românii din altă parte a ţării”.

Aceste afirmaţii ne-au intrigat oarecum şi am fost curioşi să vedem ce a mai spus prof. Trifescu în alte împrejurări. Şi aflăm că profesorul „Sapientei” se declară mare adept al „transilvănismului”, că insistă asupra „solidarităţilor regionale” şi „identităţilor Transilvaniei”, că e încântat când, la o reuniune Táncház din Cluj, „minunata muzică a românilor de la Bonţida sau a celor din ţinutul Călatei (…) e cântată şi dansată cu toată pasiunea de către maghiari” – fără a aminti nimic de furtul cultural comis de cei ce prezintă acea muzică şi acele dansuri ca fiind pur maghiare. Ştim că transilvănismul este teoria care exprimă superioritatea culturală maghiarofonă în Ardeal, teorie revigorată încă din 1990 printr-o lungă campanie publicistică de revista extremistă Europai Idő. Dar ca să nu spună intelectualul clujean că ne apucăm de făcut aici reguli şi definiţii, să-l servim cu propriile-i bucate: „Transilvanismul a avut dreptate nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii – n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime… Prin transilvanism, Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană” – zice istoricul maghiar László Makkai; „Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar” – întăreşte senatorul Zoltán Szakáts, la 1943, în Parlamentul Ungariei. Şi ca să punem punct, reproducem o afirmaţie din 2001 a clujeanului Raoul Şorban, intelectual ceva mai cunoscut decât dl Trifescu: „Astăzi, ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie. Şi ca să punem punct definitiv, redăm şi opinia regretatului Gelu Neamţu, istoric a cărui bibliografie de autor îl inundă la propriu pe dl Trifescu: „Transilvanismul, aşadar, alături de şovinism şi revizionism, este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare Ungaria Mare în etape. Ştiindu-se că istoria are logica ei, serviciile lor au calculat că: mai întâi trebuie realizată autonomia ţinutului secuiesc; după aceea pasul 2. autonomia Transilvaniei, apoi al 3-lea pas independenţa Transilvaniei şi, în final, al patrulea pas, uniunea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848”.

Mai departe, dl Trifescu îşi laudă gazdele, un lucru de bun simţ, doar că nu prea are idee ce se întâmplă în realitate: „Ceea ce face dna prof. Tapodi aici şi întreg colectivul de profesori este acea apropiere între români şi maghiari, în cunoştinţă de cauză. Şi toate studiile realizate în acest sens nu fac altceva decât să creeze poduri în această lume unde se pun multe ziduri, graniţe, garduri, oprelişti. „Totul este interpretabil şi totul are, bineînţeles, o dimensiune politică, dar ceea ce ne interesează pe noi aici nu este dimensiunea politică, ci dimensiunea culturală şi încercarea de a apropia oamenii, iar dna prof. Tapodi şi colegii ei sunt nişte oameni-poduri, cum erau, de exemplu, în epoca interbelică, Béla Bartók şi Constantin Brăiloiu. Sunt oameni care nu caută nod în papură sau nu caută diferenţele, ci apropierile. Pe asta ar trebui să punem lumina, pe apropiere, nu pe ceea ce ne separă, ci pe ceea ce ne uneşte”.

Nu contestăm nici o clipă ceea ce face Tapoldi şi nici adevărul că trebuie pus accent pe ceea ce ne uneşte (asta spunem de 50 de ani în această publicaţie, fără ca ideea să aibă prea mare ecou în majoritatea maghiară a zonei), însă oricât de onorabile sunt intenţiile dnei profesoare, iată care este nenorocitul de rezultat: „Ce înseamnă multiculturalitate?”, este întrebat primarul Ráduly Róbert-Kálmán, care răspunde: „În concepţia mea, înseamnă că instituţiile trebuie să fie împreună – acesta e un principiu politic, altfel spus, românii trebuie să înveţe ungureşte – şi cu asta am spus totul… Pe mine mă îngrozeşte faptul că şi la secţiile româneşti există maghiari…”.

Cel care-l chestiona pe primar este Szekedi Ferenc, şi el profesor al Universităţii „Sapientia”, om care ştie câte ceva despre alteritate, despre multiculturalitate şi despre artă. Dar în realitate, acestea sunt rezultatele „multiculturalităţii” harghitene: nici o punte, nici un contact serios şi sincer între comunităţi, doar despărţire, separare, hiatus total. Dacă dl Trifescu a identificat cumva vreo punte reală, nu teoretică, îl rugăm frumos să ne-o arate şi nouă, că mâine ne repezim s-o traversăm!

Asupra unor afirmaţii precum: „…îmi dau seama că nu există mari diferenţe între moţi şi secui, este doar o diferenţă de limbă, în rest gândim la fel…”. …îi lăsăm pe cititori să tragă concluziile, după ce vor mai găsi încă un singur moţ care gândeşte fix precum secuii… (Va urma)

D. MEZEY, M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.