Tinovul Mohoş – mai frumos ca niciodată

• Rezultate timide, dar îmbucurătoare, în urma analizelor apei singurului lac vulcanic din România

Tinovul Mohoş – ultimul şi cel mai sudic bloc al liniei vulcanice a munţilor Harghita, umple craterul nordic dintre cele două cratere gemene ale munţilor Ciomatu. Despre geneza acestuia, cele mai recente cercetări geologice confirmă că primul care a erupt a fost craterul care-l adăposteşte; se întâmpla în urmă cu 50.000 mii de ani. După ce s-a liniştit, în el s-a format un lac. Ceva mai târziu, a erupt şi craterul geamăn, mare parte din cenuşa aruncată ajungând în lac, colmatându-l şi favorizând astfel dezvoltarea muşchiului de turbă. Aflat la 1.050 de metri deasupra nivelului mării, Tinovul Mohoş este una dintre cele mai valoroase zone protejate botanice din România şi unică în Europa, întinsă pe o suprafaţă de 80 de hectare, grosimea turbei măsurând de la 10 până la 20 de metri.

Nu mai este un secret pentru nimeni că Tinovul Mohoş a devenit faimos prin plantele sale, originare din era glaciară, deşi – aşa cum au arătat recent cercetările zoologice din ultimii ani – el nu este interesant şi valoros numai din punct de vedere botanic, ci şi datorită habitatului de artropode rare numeroase.

Poteca spre tinov şerpuieşte printre iarba înaltă, îngălbenită de soarele arzător al verii, pe alocuri vălurită şi pieptănată când spre dreapta, când spre stânga de ploile abundente care răcoresc din timp în timp atmosfera încinsă de caniculă. O apariţie zveltă îşi face vizibilă prezenţa pe neaşteptate, la fel de galben-portocalie ca iarba: este Garfield – una dintre pisicile adoptate de rangerii rezervaţiei naturale – fericită nevoie mare de prada pe care o ţine strâns între dinţi, Dumnezeu ştie cum mieunând şi mârâind ameninţător aproape simultan.

Dósa Elek Levente, directorul executiv al Asociaţiei „Pro Szent Anna-Pro Sfânta Ana”, dă ultimele indicaţii tinerilor rangeri, îşi pune la centură staţia şi spray-ul pentru alungarea urşilor, pentru orice eventualitate, şi intrăm în tinov. Deşi nu a trecut multă vreme de la ultima vizită, mă surprinde extrem de plăcut schimbarea: o potecă nou-nouţă, mai lată, mai înaltă şi foarte frumoasă, prevăzută cu balustrade şi din loc în loc cu bănci încăpătoare, semănând izbitor cu mobilierul de tip urban. Şerpuieşte prin mijlocul rezervaţiei naturale, acum plină de afine, de nebunele, vuitoare şi răchiţele, de celebrele plante carnivore – buchete mari de Drosera roşii şi verzi, strălucind în soare larg deschise şi înflorite, rozmarin de tundră în floare şi câte alte minuni ale naturii ce întregesc peisajul specific – un mixt de vegetaţie caracteristică tundrei – formată din muşchi, licheni, arbuşti pitici, tufişuri scunde – şi taigalei – cu păduri de conifere, care acoperă regiunea mlăştinoasă. Le imortalizez pe fiecare în parte, pentru a celebra minunile naturii care ne-au rămas din vremuri imemoriale, conurile încă verzi, dătătoare de viaţă şi lacurile în care se oglindesc fantomatic trunchiurile înalte ale copacilor, unii cu o vechime de peste o mie de ani, alţii uscaţi în urma atacului insectelor – o adevărată catastrofă ecologică. Un ciot de trunchi rupt şi uscat din care ies doi lujeri înfrunziţi îmi aminteşte că pământul încă ascunde refugii, de uimitoarea abilitate a naturii de a se reface, de rezistenţa naturală căpătată în mii de ani, vitală pentru vindecarea pădurii. Specialiştii susţin că sunt şanse.

„Ei bine, aici intervine rolul educativ al rezervaţiilor: în natură este frumos, sunt de toate, este şi biodiversitate, dar este şi moarte. Natura trebuie lăsată aşa cum a fost ea creată, evoluată până la stadiu la care o vedem noi; depinde de fiecare, unii cred în Evoluţie, alţii în Creaţie. Rezervaţiile naturale sau zonele de protecţie în general, siturile Natura 2000 RO-SCI (zone de protecţie a habitatului) sau RO-SPA (zone de protecţie a păsărilor), pe lângă protecţia şi conservarea naturii trebuie să aibă şi un rol de educaţie, de înţelegere a naturii şi a proceselor care o guvernează, precum şi de reconectare cu natura”, explică directorul executiv Dósa Elek Levente.

Începem să coborâm către Lacul Sfânta Ana, burându-ne de peisajul minunat şi de umbra brazilor înalţi care brodează traseul. Acolo s-a interzis intrarea cu bagaje mari, măsură care a stârnit reacţii contradictorii şi nemulţumiri în rândul unor vizitatori. Potrivit ghidului nostru – un profesionist incontestabil – picnicul în zona Lacului Sfânta Ana „este o problemă din mai multe considerente”. Urmarea aducerii unei cantităţi imense de hrană la liziera păduri, într-un habitat cu urşi, este lesne de intuit: animalele vor căuta prezenţa umană, sporind riscul de atac la om. Gazda noastră ne povesteşte consecinţele recentei abandonări de bucăţi de pepene, de către persoane „binevoitoare” în rezervaţie: ursoaica şi puiul ei şi-au făcut apariţia din nou în ziua următoare, şi în cele care au urmat, în acelaşi loc, deşi bucăţile de harbuz fuseseră îndepărtate de rangeri în ziua precedentă, iar locul curăţat.

„Ursul este un animal oportunist şi în momentul în care i se oferă şansa de a se hrăni fără să depună niciun efort, va reveni în acelaşi loc de mai multe ori, în speranţa că se va bucura de succes. Iar acum, trebuie să fim atenţi ca în momentul în care ursoaica şi puiul ei vor apărea din nou în zona aceea, să fim pregătiţi să-i gonim, pentru că nouă ne revine responsabilitatea morală de a asigura siguranţa vizitatorilor. Mai mult, ursoaica şi puiul ar putea fi relocaţi din locul în care s-au născut, şi nu din vina lor. Vizitatorii trebuie să înţeleagă că nu gentuţa personală sau rucsacul de tură sunt interzise – ar fi un nonsens şi cei care au înţeles aşa cred că au şi o oarecare maliţiozitate în gândire – vorbim despre bagajele mari. Când vin patru persoane cu şase bagaje, nu mai este vizită la Sfânta Ana, ci picnic la Sfânta Ana, iar picnicul este interzis. Sfânta Ana a fost şi este un loc unde vii să admiri minunea naturii şi te reconectezi cu ea, punct!”, a clarificat directorul executiv Dósa Elek Levente.

Masele de oameni, care stagnează pe perioade mai lungi cauzează şi alte neajunsuri, de pildă dispariţia stratului vegetal de bază, care are rolul de ultim filtru al apei care ajunge în lac, prin călcare, contribuind şi la uzarea peste măsură a solului, care duce la afânarea acestuia, contribuind la colmatarea lacului cu fiecare ploaie.

„Dacă nu ai un filtru precum stratul de iarbă, orice impurităţi care ajung pe malul lacului, respectiv tot ce rămâne în urma oamenilor care nu utilizează toaletele, ajunge în apa lacului şi ştim foarte bine că problema Lacului Sfânta Ana constă în supra-adaosul de material organic, care a condus la înmulţirea algelor, peste care s-a suprapus efectul catalizator al peştilor, introduşi în lac tot de oameni. Iar mecanismul generator este simplu: scăldat şi picnic”, detaliază ghidul nostru.

Rezultate timide, dar îmbucurătoare, în urma analizelor apei singurului lac vulcanic din România

Pe luciul apei plutesc clopote de captare a dioxidului de carbon. Mi-a crescut sufletul văzând demersurile conducerii rezervaţiei naturale, care, în mod lăudabil, nu renunţă la ideea readucerii Lacului Sfânta Ana la ceea ce a fost odinioară – cel mai curat lac din România – în ciuda provocărilor greu de dus de unul singur.

Cauza primară? Cine altul decât omul! Turismul haotic, nerespectarea şi/sau lipsa unor reguli, a infrastructurii adecvate şi, mai abitir ca toate acestea la un loc, popularea voluntară cu caras argintiu, au condus la degradarea acestuia. Lacul Sfânta Ana – un monument al naturii care rezistă de 10.000 de ani încoace – s-a degradat, riscând să se transforme într-o baltă cu miros respingător.

În 2020 a fost iniţiat un proiect ştiinţific internaţional, la care au participat specialişti de la Universitatea Sapientia – doctor Máthé István studiind minuţios acest fenomen – alături de cercetători de la Universitatea „Babeş-Bolyai” şi de la Institutul de Limnologie Balaton din Tihany, Ungaria, împreună cu ihtiologul Imecs István, în scopul identificării modalităţilor de reducere a eutrofizării lacului.

La cinci ani distanţă de la interzicerea scăldatului în lac (în decembrie 2017) şi a picnicului jur-împrejurul acestuia, analizele indică o uşoară îmbunătăţire a situaţiei.

„Senzorii amplasaţi pe fundul dispozitivului în formă de clopot captează dioxidul de carbon (CO2). Ceea ce ne interesează pe noi este ca, din setul de date pe care le culegem, să obţinem o bază de comparaţie în procesul de respiraţie a lacului. (…) Anul acesta – evident încă nu ştim cauzele – avem câteva date îmbucurătoare: este primul an când măsurătorile ne arată cantităţi de nitriţi şi de fosfaţi în scădere, diferenţa fiind deja sesizabilă. Nu vorbim despre o scădere drastică a acestora în apa lacului, dar în esenţă nitriţii şi fosfaţii sunt hrană pentru alge şi dacă avem cantităţi mai mici, asta înseamnă că măsurile luate – în speţă interzicerea scăldatului, a picnicului, activităţi generatoare de nitraţi şi fosfaţi, care se transformă ulterior în nitriţi – este în scădere. E adevărat, efectele sunt mici, dar aşa cum procesul de degradare a apei lacului a început cu decenii în urmă, iată că pe componenta de date putem constata o mică îmbunătăţire în cinci ani”, ne explică directorul executiv al Asociaţiei Pro Szent Anna-Pro Sfânta Ana.

Ne mai spune că după mulţi ani, anul acesta, „după o primăvară verde-verde”, apa lacului s-a limpezit la mal, iar verdele din aprilie-mai a mai scăzut în intensitate.

Administraţia curentă a teritoriului („Asociaţia Pro Szent Anna-Pro Sfânta Ana” – n.a.) finanţează monitorizarea calităţii apei; este tot ce îşi poate permite. Promisiunile de finanţare a studiilor, făcute în urmă cu doi-trei ani, nu mai sunt de actualitate, iar statul, prin Apele Române – proprietarul lacului Sfânta Ana – face propria monitorizare, dar până în momentul de faţă nicio intervenţie, cu excepţia colectării de probe de peşte din lac anul trecut.

În urmă cu o lună, cercetători de la Institutul de Limnologie din Ungaria au făcut noi măsurători, iar săptămâna trecută doi dintre ei au venit din nou la Sfânta Ana, unde au efectuat măsurători cu transecte şi cu sonarul, acestea urmând a se repeta în octombrie.

Contractul cu Institutul de Limnologie al Universităţii Mathé a fost semnat în data de 6 iulie anul acesta, pentru un nou set de măsurători, de această dată fiind vizată evaluarea biomasei de peşte.

„Cât de curând ne vor prezenta setul preliminar de date. (…) Încercările noastre de evacuare a peştilor cu vârşe nu funcţionează. (…) Prioritar a fost să măsurăm biomasa de peşte, doar că studiul acesta e mai costisitor. La momentul respectiv am avut promisiunea că studiile ştiinţifice vor fi finanţate de Consiliul Judeţean. Studiile preliminare de calitatea apei şi de evaluare a metodologiei de intervenţie au fost finanţate de autoritatea publică judeţeană, dar cele care ar fi trebuit să continue s-au oprit. Anul acesta am decis să mergem înainte doar cu ce putem finanţa noi, că degeaba stăm pe malul lacului şi vedem cum se înverzeşte de la an la an. Facem cât putem: evaluarea biomasei de peşte – o intervenţie de aproximativ şapte mii de euro, plus setul minim de date necesar ca să putem avea continuitate. Problema majoră este că nu mai există un alt lac de tip vulcanic, cum este Sfânta Ana – hidrografie închisă cu alimentare exclusiv din precipitaţii şi fără ieşire – care să se confrunte cu aceeaşi problemă, nu avem know-how (cunoştinţe specifice – n.a.) şi atunci abordarea trebuie să fie una ştiinţifică”, ne lămureşte directorul Dósa Elek Levente.

Speranţa majoră ar fi ca lacul să îşi revină singur, dar, potrivit opiniei sale personale, atâta timp cât există peşte în lac, acest lucru nu se va întâmpla, lacul neavând capacitatea necesară de regenerare, încât să poată suporta şi peştii şi algele.

Tinovul Sfânta Ana?!?

În colţul de nord-nord est – dacă vă imaginaţi forma lacului, forte asemănătoare paletei unui pictor, practic acolo unde îşi susţine paleta cu mâna, există un colţ de tinov, unde a început procesul de creştere a muşchiului de turbă, acelaşi care a format în urmă cu 10.000 de ani tinovul din Lacul Mohoş.

„În momentul de faţă stratul de muşchi de la marginea Lacului Sfânta Ana măsoară undeva la o jumătate de metru şi a început să ofere habitat şi pentru alte plante. Dacă va învinge muşchiul de turbă, atunci şi lacul Sfânta Ana se va transforma în Tinovul Sfânta Ana, iar dacă va învinge colmatarea, vom avea mlaştina Sfânta Ana, peste care s-ar putea să crească muşchi de turbă, având în vedere că suntem într-o zonă vulcanică, acidă, care oferă condiţii favorabile dezvoltării acestuia în următoarele câteva sute de ani”, ne spune ghidul nostru.

Ambele sunt procese naturale. Diferenţa între cele două este că la avansarea muşchiului de turbă omul nu prea poate interveni, pe când în cazul colmatării lacului, da.

„Teoretic vorbind, dacă s-ar defrişa pădurile din crater, spălăturile de pe pereţii acestuia ar accentua foarte mult acest proces. În anii ’70 când un incendiu devastator a mistuit mai mult de jumătate din suprafaţa împădurită de pe pereţii craterului, s-a înregistrat o contribuţie masivă de materiale colmatante ajunse în lac. Pădurea încetineşte şi chiar stopează apa, o reţine pe frunze sau o conduce prin rădăcini în adânc”, ne explică directorul executiv al Asociaţiei Pro Szent Anna-Pro Sfânta Ana.

Vestea bună este că înainte de 300 de ani nu vom putea vorbi despre colmatarea Lacului Sfânta Ana, potrivit specialiştilor. Însă dacă vorbim despre cealaltă variantă, muşchiul de turbă ar putea acoperi cele aproape 20 de hectare, cât măsoară suprafaţa lacului Sfânta Ana – 19,6 hectare mai exact şi doi kilometri rotunjiţi.

Până atunci să ne bucurăm de el şi să apreciem darul naturii, fără a-i aduce prejudicii.

DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii