Sfinţi români şi protoromâni: Cuviosul părintele nostru Nifon, Patriarhul Constantinopolului | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 26 septembrie 2021
Home » Religie » Sfinţi români şi protoromâni: Cuviosul părintele nostru Nifon, Patriarhul Constantinopolului
Sfinţi români şi protoromâni: Cuviosul părintele nostru Nifon, Patriarhul Constantinopolului

Sfinţi români şi protoromâni: Cuviosul părintele nostru Nifon, Patriarhul Constantinopolului

Biserica Ţării Româneşti s-a învrednicit să fie cârmuită, la începutul secolului al XVI-lea, de unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de Sfântul Nifon, care a fost mai întâi mitropolit al Tesalonicului, apoi Patriarh al Constantinopolului în două rânduri (1486-1488; 1496-1498). Vitregiile l-au purtat şi în Muntenia, unde a păstorit ca mitropolit din 1500 (cu probabilitate) şi până în primăvara anului 1505, când s-a retras de bună voie la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, unde a adormit în Domnul la 11 august 1508.

Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435-1440, în ţinutul Peloponezului din sudul Greciei de astăzi, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său se numea Manuil, iar „pe poreclă, Halep”, şi pe mama sa o chema Maria. Manuil se căsătorise cu Maria, „fată de boieri mari”, prin 1433,  şi au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. El a murit după vreo şase ani şi a rămas soţia îndurerată să-şi crească cei trei copii cu „multă osârdie”. Pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino, din Peloponez, pe Nicolae l-a trimis la un dascăl grec, Eftimie, ca să înveţe carte, iar fata a oprit-o la dânsa „pentru mângâiere”.

Nicolae s-a dovedit înzestrat la învăţătură şi cu tragere de inimă, încât i-a întrecut pe toţi care erau cu dânsul, cu înţelepciunea sa. S-a dus apoi la un alt dascăl iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. De la un schimnic, numit Antonie, din cetatea Epidaur, Nicolae a îmbrăcat haina călugărească, schimbându-şi numele, potrivit pravilei, în Nifon. Aflând el după aceea că în cetatea Artei locuia un monah învăţat cu numele Zaharia şi venit de la mănăstirea Vatoped din Athos, s-a mutat şi el în Arta. Acesta l-a făcut „călugăr desăvârşit” şi a primit să-i fie părinte duhovnicesc. În curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Artei. Apoi, Zaharia şi ucenicul său Nifon, împreună cu mulţi alţi fraţi, au plecat din Arta în Albania, de frica turcilor prigonitori, la curtea despotului Gheorghe Scanderberg, care i-a primit cu bucurie.

În primăvara anului 1466, sultanul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului, a pornit cu urgie asupra Albaniei. În aceste grele împrejurări, Zaharia şi Nifon părăsiră Albania şi se refugiară în cetatea Ohridei. Întâmplându-se în Biserica Ohridei unele tulburări şi răscoale, sultanul Mohamed a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi fruntaşi şi preoţi, să fie surghiuniţi la Constantinopol. Printre cei deportaţi acum, s-a aflat şi Zaharia împreună cu ucenicul său, Nifon.

Rămas singur, după moartea fulgerătoare a lui Zaharia, Nifon a mers să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos. Luând învoirea şi binecuvântarea de la Daniil Protul, s-a dus la mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton, fostul mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Apoi a cercetat toate peşterile, chiliile şi schiturile mari şi mici din preajma Cariei. În peştera Crit, unde a aflat nişte călugări nevoindu-se în multă răbdare cu postul şi rugăciunea şi care se hrăneau din lucrul mâinilor lor, s-a alipit şi Nifon de ei, îndeletnicindu-se cu meşteşugul scrierii, căci avea darul scrisului frumos. După ce a petrecut acolo mai multă vreme, a fost chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Atonitul, unde a stat mai bine de un an, iar de acolo a mers la mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei”.

Pe când Nifon trăia aici, s-a întâmplat ca Biserica Tesalonicului să rămână văduvită de arhiereul ei, prin moartea lui Partenie. Atunci, clerul şi credincioşii cetăţii au socotit destoinic pentru treapta de mitropolit al lor pe învăţatul şi smeritul Nifon de la Dionisiu. Activitatea lui Nifon ca mitropolit al Tesalonicului, între anii 1483 şi 1486, „s-ar fi mărginit mai ales în accentuarea menţinerii vechilor aşezăminte bisericeşti”. Din timpul păstoriei sale aici se cunoaşte că a luat parte la sinodul ţinut la Constantinopol împotriva unirii de la Florenţa din 1439.

După binecuvântata păstorire în eparhia Tesalonicului, Dumnezeu a voit să-l înalţe pe Nifon la o vrednicie şi mai mare. În Constantinopol, mutându-se către Domnul Patriarhul Ecumenic, Simeon, arhiereii s-au adunat în sobor şi au hotărât, spre sfârşitul anului 1486, alegerea în scaunul ecumenic a mitropolitului Tesalonicului, Nifon. Păstoria Patriarhului Nifon n-a durat decât până la jumătatea anului 1488, după care el plecă să trăiască în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din insula care era aşezată în faţa cetăţii Sozopol, din golful Burgas. Pe la mijlocul anului 1496 a fost chemat iarăşi în scaunul ecumenic, dar şi a doua sa păstorire nu dură decât doi ani şi câteva luni, până după 16 iunie 1498.

A fost exilat în cetatea Adrianopol sub pază, la biserica Sfântul Ştefan, de unde, în urma unei întrevederi cu voievodul Radu cel Mare (1495-1508), acesta îl roagă să vină în Ţara Românească. În urma convorbirii, voievodul a cerut pe Nifon de la Poartă şi a fost instalat ca mitropolit al Ungrovlahiei (1500 – primăvara anului 1505). Conflictul dintre mitropolitul Nifon şi Radu cel Mare a izbucnit atunci când voievodul, neţinând seama de canoanele bisericeşti şi pravilele Sfinţilor Părinţi, a cununat în „fărădelege” pe sora sa, domniţa Caplea, cu boierul moldovean Bogdan, fugit în Ţara Românească, şi care avea soţie şi copii. Dar Domnitorul Radu cel Mare, lăsând la o parte evlavia ce arătase mai înainte, s-a pornit împotriva Sfântului Nifon, poruncindu-i să plece din Ţara Românească.

În vara anului 1505, Sfântul Nifon a trecut Dunărea şi s-a îndreptat către Sfântul Munte Athos. Aici şi-a ales ca lăcaş marea mănăstire a Vatopedului, unde a stat „mai mult de un an”. Înţelegând cu duhul că i se apropie sfârşitul, Sfântul Nifon îşi luă cu sine pe ucenicul ce-i mai rămăsese, pe Ioasaf, şi fără să ştie nimeni, mergând prin locuri greu de străbătut, a trecut în cealaltă parte a muntelui şi a venit la mănăstirea Dionisiu, în care vieţuise aproape cu un sfert de veac în urmă. Şi-a dat obştescul sfârşit în ziua de 11 august 1508.

În anul 1515, după trei ani de domnie, Neagoe Basarab trimite o delegaţie la Muntele Athos, condusă de logofătul Danciu, solicitând ca moaştele Sfântului Nifon să fie dăruite un timp pentru Ţara Românească. Egumenul, împreună cu soborul mănăstirii, au fost de acord cu dorinţa domnitorului şi, astfel, moaştele ierarhului au ajuns la mănăstirea Dealu. În 1517, în ziua de 16 august, a doua zi după târnosirea ctitoriei de la Argeş, a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti, cu data de prăznuire 11 august. Trecerea sa în rândul sfinţilor a fost prima canonizare despre care ştim că s-a săvârşit la noi în ţară.

După ce au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea poporului, moaştele Sf. Nifon au fost aşezate în sicriu de argint poleit cu aur şi înfrumuseţat cu pietre scumpe şi cu smalţ şi înapoiate la mănăstirea Dionisiu din Sf. Munte Athos. Călugării de la mănăstirea Dionisiu au dăruit cu bucurie lui Neagoe Basarab capul şi o mână din moaştele Sfântului Nifon, care au fost aşezate în mănăstirea zidită de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş. Moaştele Sfântului Nifon au stat în biserica mănăstirii de la Argeş până în anul 1949, când au fost duse în biserica Sfântul Dumitru, catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se află şi astăzi.

Preot Lazăr Adrian-Teodor, Odorheiu-Secuiesc

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.