vineri , 20 octombrie 2017
Home » Sănătate » Campioană absolută a unui record nedorit
Campioană absolută a unui record nedorit

Campioană absolută a unui record nedorit

Nominalizată ca fiind ţara europeană cu cele mai multe decese, România caută încă soluţii pentru vaccinarea copiilor împotriva rujeolei şi nu numai…

Încercând să mă apropii de acest subiect, cu dorinţa de a afla mai multe amănunte de care dumneavoastră, cititorii jurnalului nostru, sunteţi cu siguranţă interesaţi, l-am contactat pe dr. Bokor Márton, medic de familie în Miercurea-Ciuc, la cabinetul căruia nu puţine mame şi-au purtat de-a lungul anilor pruncii. Şi cred că m-am orientat bine, din cel puţin două motive: primul pentru că domnia sa, aşa cum îi place să spună, are avantajul de a fi lucrat şi în secolul trecut, „deşi vârsta nu o arată”; al doilea pentru că, fiind şi consilier în cadrul DSP Harghita, are o imagine de ansamblu asupra problematicii complexe a sănătăţii din judeţ.

Traseul străbătut până în primul an al perioadei postdecembriste

Întorcându-se în timp, dr. Bokor mi-a spus că România a fost ultima ţară de pe bătrânul continent în care s-a introdus vaccinul antirujeolic. Era prin 1979, atunci când autorităţile vremii l-au cumpărat din Franţa şi efectul lui a fost apreciat ca un miracol, deşi administrarea nu era deloc lesnicioasă pentru că un flacon avea 5-10 doze. Imediat, în 1980-1981, mai afirma interlocutorul meu, absolvenţii Facultăţilor de Medicină, nemaiîntâlnind bolnavi, au ajuns de n-au mai recunoscut boala, situaţie deloc fericită, mai ales că decizia de a produce vaccinul în ţară s-a dovedit una neinspirată, acalmia epidemiologică instaurându-se treptat, odată cu reluarea importurilor.

Cert e că şi în această perioadă copiii nevaccinaţi se îmbolnăveau, majoritatea cazurilor provenind din comunităţile de romi, motiv pentru care era solicitat adesea sprijinul Miliţiei. Responsabilitatea vaccinării cădea însă în sarcina medicilor care, înţelegând politica guvernanţilor de atunci, „făceau tot ce ţinea de ei pentru a nu da de necaz”.

1990, staţia finală

În primul an de democraţie, lucrurile s-au schimbat radical. ,,Medicii nu mai erau traşi la răspundere, iar copiii romilor nu mai erau duşi la vaccinare. Odată cu apariţia Internetului a mai apărut şi o categorie de intelectuali sau semi-intelectuali, care s-au opus vaccinării în general şi aşa am ajuns azi în situaţia de a înregistra un record absolut prin numărul deceselor cauzate de rujeolă, raportat la numărul total al deceselor din statele europene”.

Dar cu astfel de probleme se confruntă şi alte ţări, chiar din lumea civilizată, însă nu de amploarea celor cu care ne confruntăm noi. „Pentru că dacă numărul vaccinaţilor şi revaccinaţilor scade sub 50%, cum s-a întâmplat prin unele judeţe din ţară, atunci lucrurile scapă de sub control, întrucât vorbim deja despre o epidemie”.

Rugat să îmi spună ceva despre Schema de vaccinare cuprinsă în Calendarul Naţional, dr. Bokor a dezvoltat subiectul, soluţie la care eu nu voi recurge din lipsă de spaţiu tipografic, după care a concluzionat astfel: „Cu cât boala e contractată mai devreme, cu atât cazul e mai grav, aşa cum grav e dacă în discuţie intră o persoană adultă”.

Autor al unui studiu privitor la viaţa din comunităţile de romi din judeţ, dar şi un medic cu aplecare asupra problemelor de sănătate ale acestora, domnul doctor avea să mă surprindă cu următoarea afirmaţie: „Aceşti oameni nu refuză să-şi aducă copiii la vaccinare, sigur nu, dar lucrurile sunt foarte complicate”. De ce?! Pentru că, spune domnia sa, medicul comandă vaccinurile pe bază de CNP, dar majoritatea nu au CNP, nu au nume, nu au acte de identitate şi, în final, se pierd prin toate hăţişurile, sau chiar renunţă, dacă nu cumva le sar în ajutor mediatorii. Prin urmare, odată ajunşi la medic, ei pot primi o reţetă cu care au posibilitatea să-şi cumpere medicamentele de care au nevoie, inclusiv vaccinul, dar nu gratuit. Tocmai de aceea sunt îndrumaţi de la cabinete să meargă şi să-şi clarifice situaţia privitoare la certificatul de naştere, dar cine mai ştie dacă o fac sau nu!

Oricum, mai arăta dr. Bokor, cel care, alături de mai tânăra sa colegă, are înscrise pe lista sa multe persoane aparţinătoare acestei etnii, după cum se poate vedea chiar la faţa locului, ele reprezintă un caz social asumat, nimeni neavând garanţia că îşi vor aduce vreodată copiii la vaccinat. „Vor, desigur, numai că sunt comozi, mult prea comozi ca să se şi ţină de cuvânt”. Iată de ce, printre altele, din punctul de vedere al dr. Bokor, amenzile prevăzute în proiectul Legii vaccinărilor nu reprezintă o soluţie viabilă.

Cum o fi pe la alţii?!

Iată o întrebare pe seama căreia am aflat că în ţările cu democraţie consacrată, vaccinarea nu este obligatorie. Spre exemplu, în SUA, fiecare părinte e liber să decidă pentru copilul său, atâta doar că dacă decide să-l înscrie la o grădiniţă sau la o şcoală de stat nu o poate face dacă nu i s-au administrat vaccinurile stabilite; în Franţa, nu toate vaccinurile sunt obligatorii, însă pentru cele care sunt, în cazul unui refuz categoric, amenzile nu-s uşor de plătit. Ba mai mult chiar, sunt situaţii în care se pot primi şi doi ani de puşcărie; în Italia, ţară ce ocupă locul al doilea după noi în clasamentul negru, se vorbeşte despre introducerea obligativităţii vaccinării la copii, iar în Austria şi Ungaria, unde, la fel, vaccinarea rămâne la latitudinea părinţilor, se aplică un fel de regulă a condiţionării şi nu numai.

Legat de situaţia din Harghita, consilierul DSP e mulţumit de evoluţia postdecembristă, deoarece, dacă până în 1990 gradul de vaccinare a populaţiei era de 98%, după 1990 nu a coborât sub 80%. Şi asta, afirmă domnia sa, pe de o parte datorită populaţiei, pe de altă parte datorită medicilor care au ştiut să transmită corect mesajul privitor la importanţa vaccinării.

Întrebat ce măsuri ar adopta în scopul corectării situaţiei din ţara noastră dacă ar fi ministrul Sănătăţii, dr. Bokor Márton a subliniat că cei care le-au dat viaţă ar trebui constrânşi să-i protejeze pe cei mici, iar responsabilitatea ministerului ar fi împărţită cu Direcţia Copilului, mergându-se până la decăderea din drepturile părinteşti. Apoi ar condiţiona acordarea alocaţiei şi ajutorului social de vaccinarea copiilor, după ce medicul de familie ar confirma acest fapt şi s-ar asigura constant că există asigurate la nivel naţional stocurile de vaccinuri necesare.

***

Cu mulţumirile noastre adresate domnului doctor, aşteptăm şi opiniile dumneavoastră, stimaţi cititori!

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*