Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Viața creștină: Vindecarea slăbănogului din Capernaum | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Religie » Viața creștină: Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Viața creștină: Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Viața creștină: Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Duminica a 2-a din Postul Mare  

Pericopa Evanghelică din această duminică ne pune în faţă una dintre multele minuni săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos, minunea vindecării slăbănogului din Capernaum. Legat de această Evanghelie, aş vrea să vă pun la suflet câteva gânduri duhovniceşti.

Sigur că ar trebui să ne regăsim cu toţii în persoana slăbănogului pe care ni-l înfăţişează Sfântul Evanghelist Marcu, purtat de patru bărbaţi, lăsat, prin acoperişul casei, în faţa Mântuitorului, vindecat de paralizie, de neputinţa trupească, dar, în acelaşi timp, tămăduit şi sufleteşte, prin iertarea păcatelor. De faţă erau câţiva dintre apostoli, dar şi cărturarii şi fariseii, care, ca întotdeauna, cârteau la orice zicea şi făcea Domnul, cu atât mai mult acum, când şi-a însuşit puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. Era prezentă o mulţime de oameni egoişti, care n-au lăsat să pătrundă în casă patul cu cel paralizat. Mulţimea era pradă unei stări de nesimţire, izvorâtă din egoism: fiecare pentru el dorea să fie în preajma Mântuitorului, să-I asculte cuvântul şi să beneficieze de puterile Lui miraculoase. Probabil că ne regăsim, rând pe rând, şi în mulţimea nesimţitoare şi egoistă, în cărturari şi farisei, pentru că suntem, adesea, isteţi şi iscodim cu mintea, cârtim şi chiar hulim, dar, de cele mai multe ori, ne regăsim în cel vindecat, care are nevoie de mila şi ajutorul lui Dumnezeu, de cuvântul şi tămăduirea Lui. Trăim într-o lume paralizată şi slăbănogită, iar noi facem parte din ea. Lumea întreagă ar trebui adusă în faţa Domnului, pentru a i se ierta păcatele şi a fi ridicată din slăbiciune şi paralizie.

Mă preocupă, totuşi, cei patru anonimi, care nu s-au lăsat descurajaţi şi intimidaţi de mulţime şi de faptul că nu au putut pătrunde în casă, ci au desfăcut acoperişul, coborând patul, cu ajutorul unor funii, în faţa Mântuitorului. Nici până acolo şi nici după aceea, Evanghelia nu aminteşte nimic de ei. Totuşi, datorită lor a făcut Iisus Hristos, în mare măsură, minunea vindecării. Dacă ar fi să mă refer la lumea de care am vorbit, slăbănogită şi paralizată, cei patru anonimi, despre care cred că ar putea să poarte o întreagă lume, sunt cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Cei patru evanghelişti sunt în stare să poarte întreaga umanitate şi să o aducă în faţa lui Dumnezeu, ca El să o ierte de păcate şi să o vindece. Nu la întâmplare au lăsat evangheliştii această taină mare peste cei patru inşi. Duhul Sfânt i-a inspirat şi ne inspiră să vă zicem: pentru vindecarea lumii de astăzi sunt necesari cei patru evanghelişti, adică Scriptura Noului Testament. Dacă citim cele patru Evanghelii ale Noului Testament, ajungem în faţa Domnului, iar, astfel, ni se vor ierta păcatele, vom dobândi tămăduirea sufletească şi trupească.

Ar trebui, totuşi, să identificăm cele patru persoane, să ni le apropiem şi să beneficiem, cât se poate de mult, de ajutorul lor. Vă propun vederii ochilor duhovniceşti patru portrete, patru exemple, patru modele, pe care ar fi necesar să le folosim pentru mântuirea sufletelor noastre şi care ne dau siguranţa că suntem pe drumul cel bun, că nu orbecăim, că nu putem derapa foarte grav şi că vom ajunge la ţintă.

Prima persoană – şi este foarte important să simţim acest lucru – este Maica Domnului. Maica Domnului este în stare, în orice clipă, să ne înfăţişeze Domnului, să ne pună la picioarele Lui, să mijlocească vindecarea şi iertarea păcatelor noastre. Ea este cea care, la săvârşitul acestei lumi, la Judecata de obşte, nu îşi va dezminţi mijlocirea în faţa Fiului ei Cel iubit şi va încerca, din răsputeri, să salveze omenirea, mai ales pe cei care o iubesc. Avem acest tezaur la îndemână şi putem să alergăm şi să îi spunem Maicii Domnului ca în priceasnă: „Am venit, Măicuţă,/Să ne mai vedem,/Să-ţi spunem necazul/Pe care-l avem”. Aşadar, prima persoană ar trebui sa fie Maica Domnului, faţă de care să avem evlavie şi iubire de fii, pentru că ea ne-a fost lăsată mamă tuturor, prin cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Fiule, Iată, mama ta” (In 19, 27).

A doua identitate sau, dacă vreţi, a doua instituţie este Biserica. Fără Biserică nu ne putem mântui! Biserica este stâlpul şi temelia adevărului. În Biserică îl găsim pe Dumnezeu con­cret, pentru că legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să fie directă şi concretă, nu abstractă. Noi nu credem într-un Dumnezeu care stă la distanţă, ne monitorizează şi nu se lasă cunoscut, într-o entitate supranaturală, extraordinară, ieşită din comun, dar care nu are nimic în comun cu noi. Noi credem într-un Dumnezeu personal şi avem cu El o legătură foarte intimă şi personală. Această legătură intimă şi personală cu Dumnezeu se poate face doar în şi prin Biserică. Deci, părerea celor care spun că nu este necesară Biserica este foarte riscantă – riscă să moară sufleteşte şi trupeşte.. Dumnezeul lor nu le poate ajuta şi se demonstrează, se simte acest lucru, pe zi ce trece. În Biserică, aici este Dumnezeu deplin, Trup şi Sânge. Aici este Izvorul Vieţii celei veşnice, în Biserică. Fără Biserică nu există mântuire!

A treia persoană este Sfântul ocrotitor. E o şansă pentru cei care au nume de sfinţi, dar şi pentru cei ce nu au, căci au înger păzitor, care este tot un sfânt. Când ne rugăm, zicem: „Sfinte îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!”. Putem să ne luăm patroni sfinţi foarte apropiaţi, ca zi de prăznuire, de data în care ne-am născut sau pe sfântul al cărui nume îl poartă ca hram biserica parohială, acesta fiind şi ocrotitorul comunităţii euharistice din care facem parte. Putem să ne luăm patron un sfânt faţă de care avem evlavie şi care ne învaţă, prin viaţa lui, cum se ajunge la îndumnezeire, la desăvârşire, la mântuire, pentru că el însuşi s-a mântuit, s-a desăvârşit şi s-a îndumnezeit şi, deci, el ne poate învăţa calea. A mers pe cale înaintea noastră, iar noi trebuie să mergem pe calea bătătorită, în urma lui, ca să nu riscăm. Sfinţii sunt cei care merg înaintea noastră şi ne arată calea, calea pe care ei au străbătut-o. Să nu umblaţi pe căi nebătătorite! Să umblaţi pe căi bătătorite, pentru că, în caz contrar, s-ar putea să ajungeţi în desiş, în întuneric, şi să vă rătăciţi! Aşa se şi numesc – rătăciţi – cei care nu mai cred în sfinţi şi care nu îi au ca model. Deci a treia persoană care poate fi determinantă pentru viaţa noastră duhovnicească este Sfântul al cărui nume îl purtăm sau care este patronul vieţii noastre sau al bisericii, adică al comunităţii din care noi facem parte.

A patra persoană, care este o condiţie sau un factor decisiv al mântuirii noastre, este duhovnicul. Oare ce să vă zic despre el? Că ar trebui să îl vedeţi în el pe Hristos – aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi – şi să îl ascultaţi ca pe Dumnezeu! Sunt, însă, şi Părinţi care îi descoperă pe duhovnici într-o lumină brăzdată de umbră. Ce vreau să spun cu aceasta? În general, noi, preoţii, suntem foarte huliţi de oameni, şi pe dreptate, şi pe nedreptate. Sunt două lucruri care mă mângâie, dar, în acelaşi timp, îmi dau şi îndrăznire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Părintele Sofronie Saharov spune că un duhovnic nu poate avea rugăciune curată. Uimitor!? Un duhovnic nu poate avea rugăciune curată…! De ce? Din cauza păcatelor fiilor duhovniceşti, pentru că duhovnicul se face părtaş la păcate străine, care nu sunt ale lui, care sunt ale celor pe care el îi duhovniceşte. De aici, căderile mai mari sau mai mici ale preoţilor, care se datorează lipsei lor de atenţie, de trezvie, dar, în aceeaşi măsură, se datorează fiilor duhovniceşti, care sunt păcătoşi. Prin păcatele lor, aceştia nu numai că nu îl cruţă pe Dumnezeu, pe Care îl rănesc şi îl jignesc, dar nu îşi cruţă nici duhovnicul, căci preotul duhovnic nu poate fi indiferent la păcatele fiului duhovnicesc. Deci, când auziţi despre un preot că este un om păcătos sau că a săvârşit un păcat mare, să ştiţi că, în primul rând, cei pe care îi duhovniceşte sunt păcătoşi. Ucenicul părintelui Sofronie Saharov, părintele Rafail Noica, spune despre duhovnic că este aşa cum sunt ucenicii lui şi despre stareţ asemenea. Preotul, duhovnicul sau stareţul sunt aşa cum le sunt ucenicii. Nu numai dumneavoastră sunteţi chipul şi asemănarea noastră, nu numai noi ne oglindim în voi, ci şi voi vă oglindiţi în noi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne rugăm pentru duhovnici, fiind alcătuite, în acest scop, rugăciuni speciale. Vă îndemn să faceţi aceasta pentru duhovnicii dumneavoastră şi pentru părinţii duhovniceşti care vă slujesc Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Acestea fiind zise, vă îndemn din toată inima să aveţi evlavie faţă de Maica Domnului şi să o iubiţi ca pe o mamă! Să aveţi încredere în Biserică şi să nu vă îndepărtaţi de ea, să nu ieşiţi din ea, iar aici nu mă refer la ziduri, dar şi la ele…! Să luaţi sfinţii, ale căror nume le purtaţi, drept ocrotitori şi modele de viaţă creştină, iar, dacă nu, să vă luaţi ca patroni sfinţi faţă de care aveţi evlavie, şi să le urmaţi credinţa! Apoi, neapărat, ca o condiţie a mântuirii, să aveţi părinte duhovnicesc, care nu numai să vă cureţe de păcate, ci să vă fie, aşa cum, de fapt, este, chezaşul mântuirii voastre. El răspunde de suflete înaintea lui Dumnezeu, însă pe măsura ascultării fiilor duhovniceşti. Amin!

Preot Lazăr Adrian-Teodor,

Parohia Odorheiu-Secuiesc II

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.