Sfinţi români şi străromâni: Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

iunie 1, 2016 in Religie

Potrivit unei hotărâri luate de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în fiecare an, la 2 iunie, prăznuim trecerea la Domnul, prin moarte martirică în anul 1330, iar, la 24 iunie, aducerea cinstitelor moaşte în cetatea de scaun de la Suceava în anul 1415, a celui care de acum înainte va fi cunoscut în istorie ca Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul acestui oraş şi al nordului Moldovei. Faptul că are două zile de prăznuire în cursul aceleiaşi luni se explică prin larga popularitate pe care o are în rândul credincioşilor moldoveni, în speţă a celor din Bucovina, care de aproape şase veacuri îl cinstesc prin cântări şi rugăciuni şi îi cer să fie mijlocitor pentru ei în faţa Părintelui ceresc.

Cine a fost Ioan zis „cel nou” şi de ce se bucură de atâta cinstire din partea credincioşilor moldoveni? Ştiri despre viaţa şi pătimirea lui se întâlnesc într-o mică lucrare, scrisă de un ieromonah moldovean, cu numele Grigorie, cu prilejul aducerii cinstitelor sale moaşte din Cetatea Albă la Suceava, prima lucrare scrisă pe pământul Moldovei care a ajuns până la noi. Din ea aflăm că Ioan era originar din oraşul Trapezunt sau Trebizonda (azi Trabzon în Turcia), oraş situat pe ţărmul sud-estic al Mării Negre. S-a născut spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi a primit o frumoasă educaţie religios-morală, atât în familie, cât şi de la vreunul din preoţii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal. La vremea potrivită a început să se ocupe cu negustoria, aşa cum făceau mulţi alţi locuitori ai oraşului. Aşa se face că de multe ori pleca în diferite oraşe de pe ţărmul Mării Negre cu treburi negustoreşti. Cu prilejul acestor călătorii se întărea însă şi în dreapta credinţă, căci cunoştea biserici şi mănăstiri, preoţi şi călugări cu viaţă aleasă.

În anul 1330 a plecat din Trapezunt spre Cetatea Albă – fie cea de la gurile Nistrului, stăpânită secole de-a rândul de Moldova, fie cea din Crimeea – pe corabia unui catolic din Veneţia sau din Genova. Pe drum, au avut amândoi discuţii privitoare la credinţă, Ioan apărând cu dârzenie adevărurile Ortodoxiei. Ajungând în Cetatea Albă, acel catolic a mers cu pâră mincinoasă şi cu intrigi la cârmuitorul sau ighemonul cetăţii, aflată atunci în stăpânirea tătarilor. Cârmuitorul, chemând la sine pe Ioan, i-a cerut să abjure de la credinţa creştină şi să treacă la islamism. Dar binecredinciosul Ioan a respins cu tărie propunerile, lucru pentru care cârmuitorul păgân a poruncit să fie bătut cu toiege, legat de coada unui cal şi târât pe drumurile cetăţii, apoi legat în lanţuri şi aruncat în închisoare. Cu toate acestea, nici unul din chinuri nu l-a înduplecat, ci, dimpotrivă, mărturisea cu şi mai multă tărie pe Hristos, grăind: „Numai cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui, iar mie să nu-mi fie a mă sfinţi şi a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, care a zis că în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Dar unul dintre chinuitori, văzând răbdarea şi tăria lui în credinţă, cuprins de ură şi de mânie împotriva mărturisitorului lui Hristos, a scos sabia şi i-a tăiat capul. În felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a învrednicit a se face părtaş tuturor darurilor dumnezeieşti şi a dobândi „cununa vieţii veşnice”.

Ighemonul şi ceilalţi dregători tătari din cetate n-au îngăduit creştinilor să-i ridice cinstitul trup şi să-l îngroape după rânduiala creştinească. Dar Dumnezeu, în dragostea Sa nemărginită faţă de aleşii Săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un necredincios din cetate, văzând această arătare a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut că sunt preoţi creştini care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan. De aceea a scos arcul şi săgeata ca să tragă asupra lor, dar îndată s-a petrecut o altă minune, căci mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată. A fost izbăvit de pedeapsa cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă. Aceste minuni l-au înfricoşat pe cârmuitorul sau ighemonul cetăţii, care a îngăduit creştinilor să ridice trupul lui Ioan şi să-l înmormânteze, după rânduiala creştină, în cimitirul din Cetatea Albă.

Nevrednicul corăbier, care îl pârâse pe Ioan la dregător, văzând minunile întâmplate, s-a gândit să-i dezgroape în ascuns trupul şi să-l ducă în ţara sa, pentru ca să se bucure şi concetăţenii săi de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său. Dar şi de data aceasta s-a întâmplat o minune, căci noul mucenic s-a arătat în vis unui preot, descoperindu-i gândurile ascunse ale celui care l-a dat spre moarte. Drept aceea, preotul, cu obştea credincioşilor, surprinzând în cimitir pe cei care voiau să-i ia trupul, au ridicat acest trup neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos şi l-au dus în altarul unei biserici din oraş. De-acum înainte, rămăşiţele sale pământeşti, neputrezite şi care răspândeau bună mireasmă, puteau fi considerate sfinte moaşte. Ele au rămas în această biserică peste 80 de ani, revărsând multe daruri asupra creştinilor care veneau şi îngenuncheau în faţa lor, cerând mijlocirea sa în faţa Părintelui ceresc.

Vestea despre cinstitele sale moaşte şi mai cu seamă despre minunile care se săvârşeau în jurul lor a ajuns curând şi în Ţara Moldovei, întemeiată pe la mijlocul veacului al XIV-lea şi consolidată apoi în cursul domniei îndelungate şi paşnice a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Acest evlavios domn, în dorinţa de a ridica prestigiul ţării sale, ca şi evlavia credincioşilor, dar şi pentru ca ţara lui să aibă un sfânt ocrotitor, a socotit că este bine să aducă moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă la Suceava, pe atunci capitala ţării şi reşedinţa Mitropoliei. Un cronicar moldovean scria mai târziu că Alexandru cel Bun „au adus cu multă cheltuială moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă de la păgâni şi le-au aşezat în târg în Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ocrotirea scaunului domniei sale, carile să prăznuieşte miercuri şi joi în Săptămâna Rusaliilor”. Alaiul cu moaştele Sfântului a fost întâmpinat la locul numit „Poiana Vlădicăi”, în apropiere de Iaşi, de către domnitor şi soţia sa, de mitropolitul ţării, marii dregători, egumeni, călugări, preoţi şi credincioşi, care l-au însoţit până la Suceava, unde acestea au fost aşezate în biserica zisă „Mirăuţi”. Aceste lucruri s-au petrecut în anul 1415. Astfel, Sfântul Ioan cel Nou a devenit „apărătorul şi ocrotitorul” întregii ţări a Moldovei. În 1686, oştile poloneze care au cotropit Moldova au luat în Polonia şi pe mitropolitul Dosoftei. La rândul său, el a luat moaştele Sfântului Ioan cel Nou, documentele şi odoarele Mitropoliei. Au fost duse în localitatea Jolkiew, unde au rămas până în anul 1783, când episcopul de atunci de la Rădăuţi a reuşit să le readucă acasă, la Suceava, fiind aşezate în Biserica „Sfântul Gheorghe”, fostă catedrală mitropolitană (azi arhiepiscopală).

În curgerea veacurilor, binecredincioşii români de pretutindeni, dar mai ales cei din nordul Moldovei sau din părţile de răsărit ale Transilvaniei şi din Maramureş au cinstit după cuviinţă pe acest mucenic al lui Hristos. Viaţa şi pătimirea lui au fost redate în 12 scene pe peretele de sud al renumitei mănăstiri de la Voroneţ, ctitoria lui Ştefan cel Mare, iar mai târziu ele apar, în 14 scene, în pridvorul închis al bisericii Mănăstirii Suceviţa. Acatistul lui a fost tipărit în mai multe rânduri, iar chipul său este pictat în icoane care împodobesc casele credincioşilor şi bisericile parohiale.

Să-l cinstim şi noi, românii, din orice parte a ţării am fi, să-i cunoaştem viaţa şi să-i citim acatistul, căci, în felul acesta, vom şti şi noi să fim aproape de Hristos, şi mai cu seamă să-L mărturisim pe Hristos, mai ales astăzi, când atâţia semeni ai noştri se îndepărtează de El şi de învăţătura Lui. Să-l rugăm pe Sfântul Ioan cel Nou să ne ocrotească ţara, să ne întărească în credinţă, în nădejde şi în dragoste faţă de Bunul Dumnezeu şi semenii noştri. Amin.

Preot Ioan BIDAŞCĂ