Portret de campion

Mihăiţă Papară, o persoană care a învins destinul şi acum se dedică sportului

• „Nu poţi să ignori absenţa unei mâini, a unui picior, a unui ochi. Există un handicap, dar cum ne raportăm la el face diferenţa dintre a rămâne blocaţi într-o poziţie de victimă sau a avea o viaţă de calitate”

Am avut plăcerea de a sta de vorbă cu Mihăiţă Papară şi de a-i cunoaşte povestea recent, cu ocazia unui stagiu de pregătire care a fost organizat, la Miercurea-Ciuc, pentru cei mai tineri sportivi cu handicap care practică snowboard-ul.

S-a născut la Gheorgheni, în anul 1980. A urmat cursurile Liceului Teoretic „Sf. Nicolae”, după care a făcut armata, două luni la Piatra Neamţ şi 4 luni la Miercurea-Ciuc, la vânători de munte.

Îşi aduce aminte că pe vremea când era în armată, de la unitate, vedea parapantiştii care zburau de pe Muntele Şumuleu şi şi-a zis că va face şi el cândva parapantă. Şi nu a trecut mult timp până când a avut contact cu acest sport. Era la facultate, în Iaşi.

Viaţa avea să i se schimbe în 2005. După o săptămână de la primul său zbor cu parapanta, conducând o maşină în Pasul Creanga, între Borsec şi Topliţa, a avut un accident. A rămas fără piciorul stâng, deasupra genunchiului. Amputaţia a fost pe loc. A fost transportat la Topliţa, iar de acolo transferat, cu elicopterul, la Târgu Mureş.

Avea 25 de ani atunci, avea o facultate, un master, era angajat şi se considera o persoană inteligentă. Însă, trezindu-se dintr-o dată fără un picior, a fost un şoc. Ne povestea că, fiind pe patul de spital, se gândea chiar la sinucidere. „Pentru că noi nu am fost educaţi să înţelegem că handicapul e o întâmplare care poate apărea oricând, oricui şi că e ceva ce poate fi depăşit. Noi nu am avut exemple, la anii aceia, de poveşti care să fie foarte larg publicate, din care să poţi să înţelegi că, dacă ai avut un accident şi un handicap, poţi să-ţi continui viaţa fără probleme, să ai o viaţă de succes chiar şi în condiţiile astea, pe când în alte ţări s-a făcut educaţia aceasta. Noi, în blocul comunist, am fost educaţi că dacă ai un handicap trebuie să fii ascuns, e ruşine, să nu cumva să ieşi în lume, să nu cumva să te vadă lumea”.

Vorbind despre diferenţele dintre România şi alte ţări din Europa de Vest, Mihăiţă Papară spunea că, de exemplu, în Franţa, şi în Italia, şi în Belgia există un sistem care preia victimele unui accident sau persoanele cu handicap – indiferent dacă e vechi sau nou – şi le oferă sprijinul financiar pentru a intra într-o formă de sprijinire socială. Însă, acele persoane sunt condiţionate să facă recuperare. Aşadar, în acele ţări o persoană cu handicap primeşte ajutor financiar doar dacă arată că depune eforturi de recuperare şi fizică, şi psihică, şi socială.

„În Belgia, mai multe persoane cu handicap asemănător cu al meu mi-au povestit că mergeau de luni dimineaţă până vineri seara într-un centru de recuperare şi aveau interacţiune cu alte persoane cu handicap, înţelegeau ce e aia proteză, ce e proces de protezare, înţelegeau ce înseamnă să se mişte cu protezele respective, să facă sport. Sportul are o importanţă foarte mare în recuperare pentru că te pune în situaţii de a interacţiona cu alţi oameni sau de a-ţi găsi limitele, adică să te pui într-o situaţie de dezechilibru şi să reuşeşti să-ţi controlezi şi mişcarea şi corpul în aşa fel încât să poţi să-ţi regăseşti echilibrul”.

În ţară, în schimb, nu există acest sistem. „În ţară – spunea Mihăiţă Papară – nu ai parte de consiliere psihologică. Sunt extrem de rare cazurile în care părinţii înţeleg importanţa unui psiholog şi apelează la el, pentru că e o traumă atât pentru persoană, cât şi pentru cei din jurul acesteia. Handicapul nu afectează doar victima unui accident sau a unei boli, ci şi pe cei din jurul ei; şi familia va fi direct afectată – şi părinţii, şi copiii, şi fraţii, toţi cei care stau în vecinătatea sa”.

Îşi aduce aminte de întâmplarea care avea să-i schimbe din nou viaţa. În timp ce se afla în spital, a găsit un manual de Limba Franceză, din ’74, pentru clasa a VII-a. Una dintre lecţii era despre sportul practicat de persoane cu handicap. „Ai o poză în scaun cu rotile care face baschet şi un text lângă poza aia care spune persoane cu handicap care fac sport pentru recuperare sau pentru divertisment, pentru agrement”.

Primul contact cu snowboard-ul

Şi înainte de accidentul suferit Mihăiţă Papară făcuse sport. Nu la nivel competiţional, ci doar pentru el, pentru mişcare. Fiind din Harghita, a făcut schi, a făcut şi parapantism. Era o persoană activă.

Apoi, la aproximativ 7 ani după accident, în 2012, a fost împreună cu Elena – cea care avea să-i devină soţie – într-un weekend prelungit la schi, în Italia. Din acel grup, el, cu încă două persoane, nu făceau nimic, în timp ce ceilalţi schiau. „Am zis rămânem la baza pârtiei să bem un vin fiert, trişti, sau ne luăm şi noi instructori?”.

Povestea că, simţindu-se mai confortabil pe placă, pentru că pe ea poate sta cu ambele picioare prinse, a căutat un instructor de snowboard. Acesta i-a zis că nu are nicio problemă cu faptul că are proteză, însă credea că ştie un băiat din nordul Italiei, Torino, care are un handicap asemănător, care are proteză şi practică snowboard. A doua zi i-a şi dat un contact al acelei persoanei. Mai mult, întâmplarea făcea ca acel italian să lucreze cu un inventator din Grenoble, din Franţa, şi i-a zis că are nişte mecanisme pe care vrea să le testeze, propunându-i să meargă o săptămână pe gheţar. Nu a putut refuza.

Aşadar, în luna iulie 2012 a mers din nou şi a stat o săptămână. „A fost greu, a fost foarte complicat, pentru că de luni până joi am căzut, nu am reuşit să găsim nişte reglaje potrivite pentru mine. Şi joi a fost un moment de cotitură, am coborât 2.000 de metri fără să cad. Am zis ok, e posibil”.

Despre acel mecanism pe care l-a testat spune că avea un amortizor în gleznă şi altul în genunchi. Ulterior, patentul mecanismului a fost vândut unui producător mare german, care i-au schimbat preţul şi eticheta, atâta tot. Acum, Mihăiţă foloseşte un mecanism îmbunătăţit după modelul francez, care foloseşte acelaşi principiu şi care e produs în America.

Lipsa banilor a adus un refuz din partea Comitetului Paralimpic Român

La doi ani distanţă de la primul contact cu snowboard-ul, Mihăiţă Papară lua legătura cu Comitetul Paralimpic Român. „Preşedinta Comitetului a fost foarte sinceră şi foarte deschisă. A fost entuziasmată când i-am zis că vreau să mă apuc de sport. Am întrebat-o cu ce ar putea sprijini sportivii care vor să înceapă şi a zis cu încurajare şi, din păcate, cam atât, pentru că în 2014 bugetul Comitetului Paralimpic a fost de 50.000 de euro.

A zis: tu acum vii cu al 13-lea sport. Avem 12 sporturi şi tu vii cu al 13-lea sport. Să ne înţelegem, nu înseamnă 12 sportivi şi tu eşti al 13-lea, ci înseamnă 12 ramuri sportive şi avem atletism, baschet, înot ş.a.m.d. Bugetul atunci a fost de 50.000 de euro”.

Şi ca să ne facem o idee ce însemnau atunci aceşti bani, pe vremea când noi aveam 50.000 de euro pentru sporturile paralimpice, Croaţia aloca 1 milion de euro, iar Marea Britanie 25 de milioane de lire, dar doar pentru sporturile de iarnă.

„Chiar şi în condiţiile astea, dna Sally Wood Lamont (preşedinta Comitetului Paralimpic – n.r.) are meritul de a fi sprijinit persoane cu handicap care chiar au vrut să facă performanţă şi s-a luptat foarte mult să găsească finanţare şi să găsească soluţii pentru ca sportivii cu handicap să reprezinte România la competiţii internaţionale”.

Tot în 2014 a participat la primele competiţii. Şi în acelaşi an, la Jocurile Paralimpice de la Soci – ediţie la care a participat Laura Văleanu, în proba de schi – a fost pentru prima oară când a fost inclus snowabord-ul. Teoretic, ar fi putut participa şi Mihăiţă Papară, însă nu se simţea suficient de pregătit ca să şi obţină un rezultat bun. „Am zis că vreau să merg pregătit, nu să merg turist”. Aşadar, participarea la Jocurile Paralimpice a fost amânată.

Despre prima competiţie la care a participat îşi aduce aminte că francezii cu care avusese taberele de iniţiere şi testare a mecanismelor, văzându-l trist, l-au întrebat de ce e deprimat.

„Am zis: cum să fiu altfel, pentru că ieşisem ultimul, 12 din 12, la mare distanţă de podium.

Au zis: pune şi tu lucrurile în perspectivă. N-ai un rezultat extraordinar, dar câţi ani de snowboard ai făcut înainte de competiţia asta? Am zis: nu am făcut ani, pentru că nu ştiam să mă dau pe placă înainte de a începe acum. E o chestie pe care o învăţ şi nici proteza nu o cunosc, nici sportul nu-l ştiu. Şi au zis ok, uită-te şi tu, pe podium sunt oameni care au făcut snowboard 20 de ani înainte de amputaţie şi mai au şi vreo 5 ani de utilizare de proteză de sport şi după aia au urcat pe podiumul acesta.

Mi-au tot arătat: ăsta a fost super sportiv, celălalt e super antrenor, celălalt a făcut nu ştiu ce activităţi sportive asemănătoare cu snowboardul. În plus de asta, tu eşti 12 din 12 la o Cupă Mondială, nu eşti ultimul din 30.000! În momentul respectiv, cei mai buni din lume au fost prezenţi la concursul respectiv.

Au îndulcit cumva pastila, dar ca situaţie de contrast, în momentul în care am urcat şi eu pe podium s-a schimbat în bine starea de spirit, pentru că e una să stai la coada clasamentului şi alta să fii pe podium şi să primeşti medalia”.

În anul următor, 2015, a luat legătura cu Dan Marcu şi Cristi Dogaru, de la Fresh-Meat, care de mulţi ani organizează tabere de iniţiere şi pregătire în snowboard. Au organizat o tabără, în timpul verii, pe gheţar. Şi-a luat concediu şi a mers în Austria. Acolo l-a întâlnit şi pe Kinda Geza. Alături de el mai erau Iszlay Gergő şi Reisz Zoltán, toţi trei din Miercurea-Ciuc.

„A fost momentul în care am luat contact cu oameni care ştiau să predea cursuri de iniţiere în snowboard şi care fac lucrul acesta de mult timp”, spunea Mihăiţă Papară.

Atunci a vorbit Kinda Geza şi cu Dan Marcu şi amândoi i-au spus că doresc să-l ajute. De altfel, Dan Marcu l-a şi însoţit în mai multe tabere de pregătire.

După 2018 a colaborat cu Cristian Picioarea, de la Sinaia, iar acum lucrează cu Andrei Şubran, din Azuga. Despre Andrei spune că are mult mai multă experienţă de competiţii de snowboard de cross, este şi antrenor naţional, a făcut facultatea şi masterul în sport.

Participările la Jocurile Paralimpice

Prima participare la Jocurile Paralimpice a fost în 2018, în Coreea de Sud. Despre acea participare spune că a fost destul de ciudată pentru că era singurul sportiv român, Laura Văleanu ratând participarea din cauza unei accidentări. Dar a fost un vis îndeplinit pentru Mihăiţă Papară.

Tot acolo a fost portdrapel, moment despre care povestea că „e o onoare să duci drapelul, dar fiind singurul reprezentant a fost implicit şi nu a fost neapărat o realizare personală. Dar e un lucru extrem de onorant să porţi drapelul ţării tale”.

Despre rezultatele din Coreea spunea că au fost mai slabe decât şi-a dorit. Voia să termine în top 10, dar s-a clasat pe locul 11.

Apoi, în 2022, în China, unde a mers împreună cu Laura Văleanu, s-a clasat pe locul 14. Dar, aici rezultatul a fost influenţat şi de perioada scurtă de timp pe care a avut-o la dispoziţie pentru a încerca noul mecanism. Ne spunea că mecanismul a fost livrat după 20 februarie, iar pe 25 era deplasarea în China. „Pe zăpada din China l-am simţit mult mai natural şi mult mai eficient şi mult mai uşor decât mecanismul vechi. Am decis să-l folosesc în competiţie şi nu l-am simţit în ziua concursului, nu a fost exact ce voiam şi nu am putut să scot rezultatul pe care mi-l doream.

Nu aşa trebuie să fie lucrurile. Trebuie să faci testarea echipamentului cu mult timp înainte, în momentul concursului trebuie să ştii exact cum va reacţiona proteza, cum se simte totul”.

În 2026, în Italia, la Cortina d’Ampezzo, Mihăiţă Papară va bifa a treia participare la Jocurile Paralimpice. Bineînţeles, doreşte o medalie.

„La prima competiţie pentru mine a fost o victorie fantastică faptul că am terminat o cursă fără accidentare, că am terminat o cursă oficială fără să fiu descalificat, chiar dacă am căzut, m-am ridicat şi am continuat şi am obţinut un timp oficial, care a fost înregistrat în dreptul numelui meu, în dreptul României. Şi pentru mine asta a fost deja o împlinire. Dar, după foarte scurt timp, simpla participare nu mai e suficientă. Trebuie să aspiri la mai mult, la mai bine, vrei să fii cel mai bun. Şi da, medalia olimpică e idealul palpabil. Medaliile pe care le-am obţinut până acum îmi dau încredere, dar trebuie să şi muncim pentru treaba asta. Nu putem să stăm la televizor şi să sperăm că o să câştigăm medalii. Trebuie să ne antrenăm şi pentru asta e nevoie de timp, de pregătire, de bani, de sprijin”.

Dar până atunci, Mihăiţă Papară mai are un obiectiv: să crească echipa, să reuşească să-i clasifice pe copii, să-i ducă, în acest sezon, la câteva competiţii şi să-i legitimeze la Federaţia Internaţională. Este vorba de Maya Păduraru (din Iaşi, care a suferit o amputaţie de gambă în urma unui cancer osos), Gabriela Bădiu (şi ea a avut cancer) şi Sebastian Davidescu (din Constanţa, care s-a născut cu handicap la nivelul piciorului şi la nivelul braţului).

Diferenţe şi asemănări între ţări

L-am întrebat pe Mihăiţă Papară care e diferenţa dintre ce se întâmplă în sportul românesc şi la nivel internaţional. Spunea că sunt ţări care o duc mai bine decât noi, dar şi unele care stau mai rău. De exemplu, Olanda are un buget mare, are tehnicieni, are infrastructură, acolo există o înţelegere a mişcării sportive foarte profundă. Chiar dacă nu are munţi, Olanda are foarte multe terenuri acoperite cu zăpadă artificială, pe care le pot amenaja pentru competiţii, pentru antrenamente de un nivel foarte înalt şi pentru competiţii. În schimb, în România, deşi există condiţiile naturale (munţi, vreme propice), lipseşte infrastructura şi lipseşte înţelegerea fenomenului sportiv. La noi, spunea Mihăiţă Papară, e nevoie de mai multă implicare.

În privinţa bugetului, acesta arăta că în perioada 2014-2016 bugetul Comitetului Paralimpic era de 50.000 de euro/an, după care a crescut la 130.000 de euro. Dar asta în condiţiile în care în Croaţia, o ţară cu 4 milioane de locuitori, bugetul era de 1 milion de euro.

În ceea ce priveşte latura socială, Mihăiţă Papară îşi aducea aminte de o întâmplare din Croaţia. Era în anul 2007. Parcase pe un loc rezervat persoanelor cu handicap, moment în care un localnic în vârstă a ieşit din casă şi l-a apostrofat, spunându-i că acela este pentru persoanele cu handicap. „M-a văzut apoi că am ieşit în pantaloni scurţi şi aveam şi legitimaţia care îmi permitea parcarea şi a zis: da, da, e pentru tine. Mi-au explicat nişte prieteni croaţi că la ei, cum a fost războiul iugoslav, au foarte multe victime, aveau victime care nu erau doar soldaţi, erau foarte mulţi civili şi la ei educaţia populaţiei a fost foarte brutală şi foarte directă. Şi atunci toată lumea încerca să protejeze persoanele cu handicap, nu să le ascundă, cum se întâmplă la noi, nu să le fie ruşine de ele, ci să le protejeze: sunt oameni cu o nevoie specială, sunt oameni care trebuie protejaţi şi atunci ne comportăm civilizat. Nu parcăm (şi zicem – n.a.) hai, boss, că stau 2 minute, lasă, că nu s-a întâmplat nimic, dar ce ai tu nevoie, handicapatule?… E altă mentalitate”.

Însă, aceste lucruri nu se întâmplă doar în România. Mihăiţă Papară s-a lovit de o asemenea mentalitate şi în Belgia sau Franţa. „Deci, nu e o chestie care ţine doar de un loc, ţine de educaţia care se face la nivel general sau la nivel individual. (…) Statele serioase îşi educă populaţia într-o manieră generală, unitară, nu lasă oamenii să se educe singuri, individual, întâmplător”.

„Pur şi simplu, faceţi sport!”

Acum, la 18 ani de la accident, Mihăiţă Papară regretă că nu s-a apucat mai devreme de sport.

„Dacă ar fi acum să merg înapoi în timp şi să mă întâlnesc cu mine din septembrie 2005, când eram la spital, i-aş spune: o dată, că nu trebuie să disperăm în urma unui accident, nu se termină viaţa; şi al doilea lucru – apucă-te de sport, pentru că te va ajuta într-o mie de feluri, şi pe plan fizic, şi pe plan psihic, şi pe plan social. Sportul chiar este cea mai uşoară metodă de terapie”.

Rugat să transmită un mesaj pentru cei care trec prin momente similare celui prin care a fost şi el, Mihăiţă spunea: „Faceţi sport, nu neapărat sport de performanţă, nu vă apucaţi, neapărat, de snowboard. Mie îmi place snowboardul, iubesc iarna, dar nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă acelaşi lucru. Pur şi simplu, faceţi sport! Mergeţi la sală, mergeţi la piscină, mergeţi în parc şi alergaţi. (…) Chiar şi în pat sunt mişcări care se pot face pentru recuperare fizică şi psihică. Şi sportul este esenţial pentru a avea o viaţă activă”.

Întrebat dacă handicapul este în mintea oamenilor, Mihăiţă Papară a făcut referire la un moment petrecut vara trecută, când o prietenă de-a lui îi zicea că nu-l vede ca pe o persoană cu handicap. „Şi am zis: Da, ok, nu poţi să ignori evidenţa. Adică, nu poţi să ignori absenţa unei mâini, a unui picior, a unui ochi. Există un handicap, dar cum ne raportăm la el face diferenţa dintre a rămâne blocaţi într-o poziţie de victimă sau a avea o viaţă de calitate. Dacă ne lăsăm înfrânţi de un accident – pentru că asta este până la urmă definiţia: e un accident care se poate întâmpla oricând, oricui; un accident, fie el de maşină, fie o boală, tot accident al destinului, al sorţii este – şi, dacă ne lăsăm în poziţia aia de victimă, acolo rămânem. Şi, muncim, facem sport şi prin asta câştigăm”.

***

Acum, Mihăiţă Papară este stabilit în Belgia, unde lucrează din 2008. În sport, îşi continuă activitatea, iar între timp, fiind veteranul de vârstă, ajută federaţia de specialitate în iniţierea, pregătirea şi sprijinirea celor tineri.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii