Oameni, locuri, întâmplări: Unde trăiesc 5.000 de prepeliţe cu buletin de Harghita? | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 9 decembrie 2021
Home » Agricultură/Ecologie » Oameni, locuri, întâmplări: Unde trăiesc 5.000 de prepeliţe cu buletin de Harghita?
Oameni, locuri, întâmplări: Unde trăiesc 5.000 de prepeliţe cu buletin de Harghita?

Oameni, locuri, întâmplări: Unde trăiesc 5.000 de prepeliţe cu buletin de Harghita?

 În ferma domnului profesor!

 

Adept al unei alimentaţii sănătoase, domnul Kiss Arnold din Joseni încearcă să ducă mai departe obiceiurile culinare moştenite de la părinţii şi bunicii săi, cu atât mai mult cu cât are şi motive să o facă. A crescut la ţară, s-a obişnuit de mic cu animalele şi păsările prezente mereu în bătătură, a savurat bucatele preparate în casă şi asta doreşte să le ofere şi el, tatăl celor două micuţe domnişoare de 5, respectiv 6 ani.

Dar, după cum îmi mărturisea, peste toate mai există ceva: „Ca profesor de chimie ştiu ce conţin alimentele cumpărate din magazin şi tocmai de aceea încerc să le evit, atât cât îmi stă în putinţă”. Dovadă că nu cu mult timp în urmă a făcut un cuptor de pâine, în care coace pâine cu cartofi şi seminţe pentru întreaga familie, după ce, exact acum un an, din merele proprii a preparat 750 de litri de suc – pasteurizat, e adevărat, care au satisfăcut nevoile de consum până acum de curând, merele anului în curs fiind pregătite să ia şi ele calea către acelaşi procesator.

Am ascultat cu plăcere toate aceste lucruri şi mi-am imaginat că, dacă aş fi o elevă a domnului profesor, aş face exact ce a făcut el, mai ales că, pentru a-i convinge de beneficiile produselor sănătoase, nu pregetă să-i ducă pe copii să vadă ceea ce se poate vedea pe raza comunei Joseni, într-un sector în care producţia vegetală şi cea animalieră se îmbină armonios cu interesul economic şi cel al satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei din localitate, ultimul obiectiv vizitat fiind o fermă cu 80 de vaci producătoare de lapte.

Revin însă la pasiunea familiei Kiss şi la grija membrilor ei faţă de sănătate, pentru a vă spune că, în urmă cu vreo 5 ani, domnul profesor a venit cu ideea de a creşte prepeliţe. „Auzisem că ouăle lor sunt foarte bune întrucât nu conţin colesterină şi, având spaţiu, ne-am gândit să încercăm. Apoi am hotărât să ne extindem, pentru ca azi să luăm în vizor fundamentarea unei afaceri în toată regula”.

Pe scurt, ceea ce a început cu fonduri proprii a căpătat în dimensiune cu fonduri europene obţinute printr-un proiect depus la Măsura 112, cu tot ceea ce presupunea un asemenea demers, inclusiv cu obţinerea unei diplome care să ateste parcurgerea unui curs de specialitate. Aşa se face că azi ferma dispune de o clădire cu trei încăperi, din care două pentru prepeliţe şi… copiii lor şi una pentru depozitarea şi prepararea furajelor.

Rugat să îmi spună ce le oferă ca hrană micuţelor sale păsări, ale căror exemplare adulte nu ating nici măcar 500 de grame în viu, d-l Kiss a răspuns că majoritatea furajelor se obţin din surse proprii, pe terenurile agricole ale familiei, dar şi din alte surse capabile să susţină… linia de afacere, linie ce se bazează deocamdată numai pe valorificarea ouălor. „Avem aproximativ 80 de magazine în întreaga ţară, cu care am încheiat contracte şi, în funcţie de solicitări, variabile de la sezon la sezon, facem aprovizionarea, transportul fiind efectuat cu o maşină frigorifică”.

Convinsă fiind că deja activitatea fermei de prepeliţe se soldează, după 3 ani de la înfiinţare, cu un minim profit, m-am grăbit cu întrebarea şi asta pentru că, m-a corectat rapid d-l profesor, „din câte am învăţat, o afacere devine rentabilă abia după 5 ani. Acum suntem la zero, dar nu vrem să ne oprim aici, chiar dacă preocuparea în sine este un hobby, iar noi, familia, nu trăim pe seama ei. Dar, de meritat, merită să perseverăm pentru că, dacă vom reuşi să dublăm valorificarea, idee în care ne-am şi planificat strategia, vom discuta şi despre profit”.

Primii paşi către ceea ce este acum o fermă de prepeliţe s-au făcut spre Târgu-Neamţ, urbe din care d-l Kiss a cumpărat peste 100 de ouă, pe care le-a pus la incubat într-un aparat de mici dimensiuni. Acum, lucrurile se petrec cam la fel, atâta doar că ouăle nu se cumpără, ci se obţin în fermă, pe efectivul destinat reproducţiei, iar în locul micuţului incubator au apărut altele mai mari, capabile să asigure rulajul efectivului în funcţie de cererea pieţei, ştiut fiind şi faptul că viaţa unei prepeliţe se deapănă pe parcursul a 2 ani. Moment după care ideal ar fi să se poată valorifica şi carnea, numai că pentru asta ar trebui să existe un cumpărător. „Dar cine e dispus să ofere 30 de lei/kg pentru păsările acestea foarte mici?”, s-a întrebat retoric d-l Kiss Arnold, care, aşa cum mi-a spus, mănâncă singur 8 la o masă, fără a fi suspectat că ar face parte din categoria gurmanzilor…

Mici, mici, dar, după cum se ştie, tocmai „buturuga mică răstoarnă carul mare!”, proverb care în cazul de faţă chiar are acoperire faptică, întrucât 100 de grame de carne obţinută de la o prepeliţă conţin 57 UI vitamina A, 7,2 mg vitamina C, 0,5 mg vitamina B6, 237 mg potasiu, 307 mg fosfor şi lista ar putea rămâne deschisă până la punctul în care se va demonstra că, după carnea de struţ, vorbim despre carnea cea mai săracă în colesterol şi grăsimi.

Deschisă a rămas însă şi uşa adăpostului în care vieţuiau încă de la început prepeliţele, astfel că, odată cu cei ajunşi acolo să le viziteze, a apărut şi prima năpastă, păsările fiind foarte sensibile la boli. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, exact în aceeaşi perioadă s-au mai ivit probleme şi cu apa, lucru care a dus la pierderi foarte mari în efectiv, ridicând pentru fermier destule întrebări legate de existenţa şi evoluţia afacerii sale. În ideea de a-şi mai acorda o şansă, d-l Kiss a elaborat rapid un regulament privitor la accesul în unitate şi nu numai, a renunţat la apa din fântâna proprie pentru apa din reţeaua controlată sanitar, a instalat o centrală termică care să menţină temperatura constantă pe tot parcursul anului şi a asigurat iluminatul non-stop, aşa cum prevede tehnologia de creştere a păsărilor în general şi a prepeliţelor în special. Toate etapizat şi toate cu acordul familiei…

Acum, sub acest aspect, treaba merge bine: din 100 de ouă ies 70 de pui şi pierderile nu mai dau nimănui frisoane.

Cât priveşte valorificarea, cele 80 de magazine prin care se comercializează ouăle sunt plasate în Botoşani, Iaşi, Bucureşti, Ploieşti şi prin alte părţi ale ţării, mai puţin în Transilvania şi deloc în Harghita, spaţiu în care negocierile cu un supermarket au eşuat, iar valorificarea prin Târgul produselor tradiţionale nu era posibilă datorită crizei de timp cu care se confruntă profesorul-fermier.

Legat de perspectiva apropiată, strategia de marketing vizează în principal multiplicarea punctelor de desfacere a ouălor, până la dublare, iar perspectiva ceva mai îndepărtată, analiza posibilităţilor de valorificare a cărnii.

Pentru persoanele mai curioase, reţin aici că o caserolă cu 24 de ouă de prepeliţă se vinde în medie cu 9 lei şi că cei interesaţi de o afacere similară sunt sfătuiţi de d-l Kiss să încerce, să nu se dea bătuţi, dar să o facă la început cu un efectiv restrâns, pentru ca mai apoi să poată lua decizia corectă, spre a nu renunţa aşa cum au renunţat unii dintre consătenii lui cu care, deodată, a pornit la drum. A făcut-o însă cu multă cumpătare şi cu mult tact, întrucât din primele ouă nu puţine au fost dăruite rudelor şi prietenilor care l-au încurajat să persevereze, prin chiar feedback-ul pozitiv pe care l-au transmis.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, pentru că am hotărât cu domnul profesor să ne reîntâlnim peste 2 ani pentru a vorbi despre profit, iată o reţetă adecvată pentru o cură cu ouă de prepeliţă, oferită şi experimentată de interlocutorul meu: amestecaţi cu mixerul conţinutul a 4 ouă crude peste care aţi pus o lingură de miere şi apoi savuraţi ori sorbiţi totul dintr-o înghiţitură, pentru că numai aşa, după o perioadă de timp, veţi putea cuantifica doza de sănătate câştigată atât de uşor.

Şi încă ceva: crescută în sistem intensiv, în condiţiile în care tehnologia este respectată ca la carte, o prepeliţă face 300 de ouă/an.

Cu gândul că restul socotelilor le veţi face dumneavoastră, cititorii jurnalului „Informaţia Harghitei”, eu închei aici un alt episod al rubricii intitulate „Oameni, locuri, întâmplări”, cu speranţa că asemenea exemple pot fi molipsitoare…

Să auzim numai de bine!

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.