De ce pierde Armata Rusă (IV) | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 23 ianuarie 2023
Home » (Inter)Național » De ce pierde Armata Rusă (IV)
De ce pierde Armata Rusă (IV)
Submarin nuclear rusesc din baza aflată lângă Petropavlosk-Kamceatski, nordul Siberiei

De ce pierde Armata Rusă (IV)

„Ruşii sunt la fel de imperialişti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta.
Ruşii sunt mai perfizi. Când te ocupă şi te declari de acord,
spun că eşti progresist, dar când le rupi fălcile,
eşti fascist şi reacţionar” (Petre Ţuţea)

După ce băuseră mai multe zile la rând, ofiţerii Diviziei 20 motorizate din Kamîşin erau teribil de mahmuri şi se plictiseau. Aşa că au adunat toţi soldaţii, spunându-le că va avea loc o anchetă pentru descoperirea celui care a furat în noaptea precedentă un vehicul de teren pentru cercetare şi luptă.

Maşina cu pricina se afla la locul ei, în parcul de vehicule al diviziei – şi toată lumea ştia asta.

O primă serie de soldaţi a fost chemată în cortul ofiţerilor, de unde au început să se audă ţipete şi gemete. Ofiţerii îi loveau în burtă şi coaste cu lopeţile de infanterie. După ispravă, obosiţi, ofiţerii (un locotenent-colonel, 2 maiori, 3 locotenenţi) au plecat la masă, informându-i pe ceilalţi soldaţi că oricare dintre ei ar fi refuzat să mărturisească furtul va fi bătut precum cei din prima serie.

Povestea pare scoasă dintr-un volum de proză absurdă, dar ea e cât se poate de bine documentată de Anna Politkovskaia, autoarea ucisă de oamenii lui Putin tocmai pentru dezvăluiri precum cea prezentă.

Ca atare, cei 54 de soldaţi rămaşi teferi au ieşit în pas de marş din unitate şi au mers în formaţie 180 de kilometri, timp de 2 zile, până la Volgograd, pentru a găsi dreptatea la un for superior. Deşi lipseau de 2 zile din cazarmă, nimeni nu i-a dat dispăruţi, iar ofiţerii Diviziei 20 au dormit două nopţi liniştiţi, convinşi că nimeni nu va atenta la brava tradiţie din armata rusă, conform căreia „soldatul este sclavul ofiţerului. Acesta are invariabil dreptate şi îl poate trata pe orice soldat după bunul lui plac”. Pentru că un ofiţer nu va păţi niciodată nimic, aşa cum nu au păţit nici cei de mai sus.

Doar o săptămână de antrenament pentru un soldat este o cale directă către un sac de cadavre

Un soldat rus se afla în prima linie şi participa la atacuri asupra poziţiilor ucrainene după doar cinci zile de pregătire. Mărturiseşte sub anonimat pentru The Moscow Times, conform adev.ro/rfeuxk: „Era un soldat în unitatea noastră care nu ştia cum funcţionează o mitralieră. Aşa că l-am învăţat pe acel tip cum să dezasambleze şi să asambleze o mitralieră. Nu aş fi vrut să fiu lângă el în luptă. Cum poţi să lupţi aşa?”. „O săptămână [de antrenament] nu înseamnă nimic – pentru un soldat este o cale directă către un spital sau un sac de cadavre”, a declarat analistul militar independent Pavel Luzin aceleiaşi surse, iar Serghei Krivenko, directorul unui grup pentru drepturile omului care oferă asistenţă juridică soldaţilor ruşi, spune că „…am fost abordat în mod regulat de părinţi ai căror copii au semnat un contract [militar] şi doar o săptămână mai târziu au ajuns în Ucraina”.

Iată de ce pierde Armata Rusă. Ditamai ţara, ditamai generalii şi ditamai conducătorul providenţial Putin pornesc un război de agresiune şi trimit pe front oameni cu cinci zile de pregătire militară, crezând că vor ocupa Kievul în 2 săptămâni. Atâta pot, atâta îi duce capul…

Dar nici cu ai noştri nu ne e ruşine: un universitar gonflat şi plin de sine care nu trebuia să ajungă niciodată ministru spunea apăsat în 2012, la audierile din Parlament pentru portofoliul de externe, că ideea cuceririi de teritorii la ruşi „nu există indiferent cine este la guvernare” (Putin tocmai obţinuse al treilea mandat prin modificarea Constituţiei). Ei, omul ăsta fusese considerat apt-competent de către alţi incompetenţi care ne-au condus majoritatea celor 33 de ani din ’89 încoace. Iată de ce am ajuns unde am ajuns.

Armata e un mare bazar, totul se vinde şi se cumpără

Din multitudinea de cazuri aflate de Anna Politkovskaia de la Comitetul Mamelor Soldaţilor, o organizaţie ceva mai curajoasă decât bravii noştri ONG-işti care ne explică pe bani buni cât de nociv este să fii patriot în secolul XXI, îl redăm pe cel al lui Dmitri Kiselev.

Într-o practică aproape generală a armatei ruse, acolo unde sunt condiţii, comandantul unităţii îşi vindea „soldaţii proprietarilor loturilor din apropiere, ca mână ieftină de lucru. Soldaţii primeau în schimbul muncii doar hrană; plata în bani mergea direct la comandantul lor ofiţer”.

Săpând un şanţ adânc, malul a căzut şi Dmitri Kiselev s-a sufocat acoperit cu pământ. E de prisos să spunem că şeful acelei unităţi militare n-a păţit absolut nimic.

Şi pe câmpul de luptă armata rusă se comporta departe de aşteptări. Deşi era înarmată şi echipată prin Ministerul rus al Apărării, între formaţiunea de mercenari Wagner şi armata regulată rusă n-au fost niciodată relaţii amiabile. „Noi (…) dădeam asalturi şi respingeam atacuri, ne număram morţii şi răniţii, iar în acest timp armata rusă dădea interviuri, povestindu-şi fără să roşească aventurile şi primind decoraţii din partea statului pentru aşa-zise servicii aduse”, spune mercenarul Wagner Marat Gabidullin, care şi-a publicat anul acesta memoriile şi povesteşte cum un avion rusesc lansase din eroare o bombă în mijlocul trupelor de cercetaşi pe care-i comanda în Siria. „Corpurile lor nici n-au fost găsite. O întreagă coloană de răniţi, cu membrele smulse şi maţele pe-afară fusese evacuată în grabă”. Vinovaţii n-au păţit, fireşte, nimic. „Din negura vremurilor, generalii ruşi considerau că viaţa unui soldat n-are nici o valoare”. În armata rusă, spune Marat, „totul se negociază: să îţi vezi numele pe o listă sau să nu faci serviciul militar. Candidaturile pentru decoraţii sunt vândute, se face comerţ cu posturi. Armata este un mare bazar de multă vreme, totul se vinde şi se cumpără. Nu există nici un simţ al onoarei, al datoriei, nimic”.

Ecranele televizoarelor noastre suportă frecvent expresii de genul „bucătarul lui Putin, fondatorul Wagner”. În primul rând formaţiunea paramilitară Wagner n-a fost fondată de „bucătarul” Prigojin, ci de lt. col. Dmitri Utkin, fost membru GRU (serviciul rus de informaţii militare), al cărui nume de luptă era Wagner. Deşi ruşii poartă, cum se zice, antifascismul în sânge, Utkin este admirator necondiţionat al lui Hitler, iar la un moment dat circa 40 la sută din membrii Wagner erau rodnoveri – adepţi ai unei mişcări neopăgâne slave ce imită o credinţă precreştină care adora pământul şi forţele naturii (o scenă cu un grup de rodnoveri prigoniţi de creştini apare în celebrul film al lui Tarkovski, Rubliov). Întoarcerea la pământ, la ţarina rusă şi discursul rasial german este caracteristic unei bune părţi a mercenarilor. Diversitatea este totuşi foarte mare: unii erau „cu o cruce ortodoxă atârnată la gât, alţii cu însemne păgâne pe corp, cu Coranul sau Tora în buzunare”, spune Marat Gabidullin, fost mercenar Wagner în Siria şi Luhansk.

În al doilea rând, Evgheni Prigojin, actualul „finanţator” al armatei private Wagner, nu este bucătar, ci un produs al lumii interlope ieşit din penitenciar şi lansat în afaceri fără scrupule în perioada de disoluţie a URSS; deschizând localuri de lux în Petersburg, a ajuns să-i aibă clienţi pe primarul oraşului, pe viceprimarul Vladimir Putin şi pe cei din cercul acestora; lucrurile merg din mână în mână şi mai târziu, pe vaporul-restaurant New-Island al lui Prigojin, preşedintele Putin îşi sărbătorea aniversările într-un lux exorbitant împreună cu Jaques Chirac sau George W. Bush.

În postfaţa cărţii, fostul mercenar atestă prezenţa trupelor Wagner în primele luni ale agresiunii împotriva Ucrainei, negată atunci de oficialii Moscovei: „…Cel puţin două detaşamente de mercenari erau prezente în apropiere de Kiev (…) trei detaşamente Wagner participă la luptele de la Mariupol şi Harkov. Mercenarii sunt plătiţi în dolari”.

Marele om păcălit de toţi

În 2017, Putin inspectează soldaţi ruşi echipaţi cu vestă antiglonţ cu inserţii ceramice şi cu un modul GPS în loc de epoleţi; comandantul de brigadă era dotat cu o tabletă digitală pe care putea vedea poziţia fiecărui soldat.

Numai că în 2022, în Ucraina nu a fost trimis niciun soldat rus echipat astfel. Ei n-au existat niciodată. Din acest război au lipsit chiar şi banalele veste anti-glonţ sau sistemele cu vedere în infraroşu pe timp de noapte, majoritatea soldaţilor ruşi fiind dotaţi cu aceleaşi echipamente cu care au luptat sovieticii în Afganistan în anii 1980 sau chiar în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Vladimir Putin a fost ameţit de oligarhii care puseseră mâna pe industria de război şi de generali că Rusia dispunea de echipament de război la nivel mondial şi de o armată perfect instruită, ba chiar credea că în această privinţă se poate compara cu Statele Unite.

Pe de altă parte, indiferent în ce război se amestecă, politicienii şi comandanţii ruşi pretextează că apără ţărâna sfintei Rusii: „Când am îndeplinit misiuni de luptă în Siria, nu am uitat nici măcar un minut că apărăm Rusia”, susţine actualul comandant al forţelor ruse din Ucraina, Serghei Surovikin, poreclit Armaghedon,întrucât manualul său de luptă constă în spulberarea infrastructurii civile, iar guvernatorul pus de ruşi în Herson e capabil să producă astfel de versuri: „Oriunde conduc un tanc, peste tot e pământul meu drag!/Văd râul Amazon, văd şi crocodili!/E pământul rusesc, e patria mea!”.

Două popoare, aflate cu un picior în Asia şi cu altul în Europa, unul mare şi altul mic, cultivă de secole încredinţarea că sunt atinse de excepţionalism, că Dumnezeu ar fi oarecum al lor şi le ţine umbrela divină deasupra capetelor. Oricât de ridicolă ar fi, această credinţă a prostit atâta lume şi – ciudat pentru secolul XXI – continuă să facă prozeliţi şi-n ziua de azi. Poporul cel mic, care a pierdut toate războaiele din ultima jumătate de mileniu, se gudură pe lângă cel mare, care agonizează de opt luni într-un război pe care sconta să-l câştige în două săptămâni.

E drept că în efectele armatei poporului mare ciorapii au ajuns abia în anul 2014; până atunci, soldaţii îşi înveleau piciorul gol în bucăţi dreptunghiulare de pânză numite portianki, introduse în armată pe la anii 1700 de Petru cel Mare…

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.