De ce pierde Armata Rusă (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 23 ianuarie 2023
Home » (Inter)Național » De ce pierde Armata Rusă (I)
De ce pierde Armata Rusă (I)
Submarin nuclear rusesc din baza aflată lângă Petropavlosk-Kamceatski, nordul Siberiei

De ce pierde Armata Rusă (I)

  • Nu ştim pentru că nu citim

Până acum 7-8 luni, lumea întreagă era convinsă că armata rusă este invincibilă în raport cu oricare dintre vecinii ei, exceptând poate doar China. Marele Război pentru Apărarea Patriei îi crease o aură legendară, amplificată zeci şi zeci de ani după aceea de miile de romane şi filme care preamăreau curajul, abnegaţia, patriotismul, loialitatea, cinstea şi sacrificiul necondiţionat al luptătorului rus pentru libertatea popoarelor. „Ni s-a insuflat din copilărie, ni s-a întipărit în gene dragostea faţă de omul cu puşca”, spune premiata Nobel Svetlana Alexievici.

Dacă ulterior unor politicieni ruşi/sovietici li s-a cam înceţoşat imaginea şi posteritatea, de armată nu s-a atins nimeni. Mai recent, deşi unele analize de uz intern ale ţărilor vestice puneau vag sub semnul întrebării calitatea dotării tehnice, disciplina şi logistica vestitei Armate Roşii, nimeni nu punea la îndoială capacitatea acesteia de a face praf orice vecin în scurt timp.

Adevărata stare de lucruri din armata rusă a ultimilor 2-3 decenii era, însă, la suprafaţă, ca să zicem aşa, dezgropată nu de marii spioni occidentali, ci de două femei – dar cum trăim în societăţi dominate de reţelele sociale care exaltă toate nimicurile şi din cauza cărora nimeni nu mai citeşte nimic, lumea a rămas uimită atât de insuccesul rus în Ucraina, cât şi de cruzimile cotidiene comise de invadatori. Deşi istorici redutabili ne spun, tot în cărţi, că trăsăturile negative cele mai persistente de la Rusia Kieveană până la societatea imperială rusă şi ulterior în comunism sunt cruzimea, represiunea, militarizarea şi expansionismul.

Bielorusa Svetlana Alexievici a publicat experienţele soldaţilor sovietici în Afganistan (discuţii directe cu beligeranţii) acum treizeci de ani, trebuind să plece în 2000 în Occident pentru a se feri de persecuţiile regimului Lukaşenko; chiar ambasadorul român, împreună cu cel al Poloniei şi ai unor ţări baltice s-au dus la casa scriitoarei, într-un gest diplomatic simbolic, pentru a o proteja de o eventuală arestare; iar Anna Politkovskaia a publicat convorbiri cu veteranii războiului cecen şi a scris reportaje despre situaţia recruţilor, ofiţerilor şi armatei din stricta sa contemporaneitate, înainte de a fi împuşcată în cap în liftul blocului unde-şi avea locuinţa.

Nu contează că nu se vorbeşte în aceste volume direct despre războiul din Ucraina – armata rusă nu s-a schimbat în mod esenţial cu nimic: se perpetuează acelaşi model în structura de comandă şi în obiceiurile ofiţerilor – de la a umili până la a-şi ucide proprii soldaţi; lipsa de coordonare interarme, absenţa aproape totală a logisticii şi desprinderea de realităţi a ofiţerimii de cartier general sunt aceleaşi ca şi-n războaiele din Afganistan, Cecenia, Siria. Ba mai mult, în războiul din Ucraina s-a reluat, pare-se, prin prezenţa kadâroviţilor în spatele combatanţilor, tradiţia vechilor comisari bolşevici care trăgeau în proprii soldaţi în ipoteza că aceştia se opreau din atac ori se retrăgeau fără ordin.

Cu tot armamentul atomic pe care-l deţine, în Armata Rusă e încă actual sloganul militarului din Evul Mediu: trăieşti din ce jefuieşti (paradigmă din care armata lui Putin n-a ieşit nici în secolul XXI), aşa cum s-a dovedit adeseori în „acţiunea militară specială” din Ucraina, unde absenţa totală a logisticii i-a obligat pe militari să se aprovizioneze prin jaf cu hrană, apă şi combustibil. N-aveau cum să rezolve prin acelaşi nărav problema muniţiei – cauză a unor înfrângeri aproape neverosimile. Armata modernă, cu toate dotările şi conexiunile necesare, costă enorm – dar Putin şi comilitonii au preferat să finanţeze din gros propaganda în loc să se ocupe de problemele esenţiale.

Doar ca exemplu, iată cum trăia acum vreo 7-8 ani căpitanul de rang I Alexei D., comandantul submarinului nuclear Viliucinsk, elita flotilei de război din oraşul secret Rîbacie, situat în nordul Siberiei, în apropiere de Petropavlosk-Kamceatski (relatare publicată de Anna Politkovskaia): „Locuinţa lui este un cămin oribil pentru ofiţeri, căzut în paragină, cu pereţi interiori cojiţi şi cu un aspect sinistru. (…) Este un loc rece, neospitalier şi bântuit de foamete. (…) Tocmai a adus în bucătărie ceea ce Patria-Mamă îi oferă în schimbul serviciului său loial şi ireproşabil. A venit de pe submarin aducând acasă, într-un cearşaf din dotare, raţia lunară a unui căpitan, care constă în două pachete de mazăre boabe, două kilograme de hrişcă şi orez în pungi de hârtie, două conserve de mazăre din cele mai ieftine, două conserve de hering din Pacific şi o sticlă cu ulei vegetal. (…) Aceste pachete şi pungi de hârtie conţin proviziile pentru o lună ale celor trei membri ai familiei căpitanului Alexei D. (…) Are un salariu mic, care i se plăteşte neregulat, la intervale care uneori ajung şi până la şase luni. Atunci când nu are bani, Alexei D. refuză să mănânce la bordul submarinului. Îşi ia acasă dreptul, sub forma mâncării la pachet şi îl împarte cu familia. Nu are alte mijloace de a-şi hrăni soţia şi fata”.

Să ne gândim oleacă: ce se poate întâmpla dacă lui Putin nu-i pasă că o armă unică, situată într-o bază la care nu poţi ajunge pe cale terestră, dotată cu focoase nucleare şi un număr impresionant de torpile se află sub comanda „unui om incredibil de slab; faţa lui are o paloare nesănătoasă, dintr-o cauză cât se poate de limpede: căpitanul principalului component al scutului nuclear rusesc este subnutrit” – aşa cum a constatat, vizitându-i familia, ziarista Politkovskaia. Cred că v-aţi prins: lui Putin şi generalilor ruşi nu le pasă, dar e obligatoriu să-i pese Occidentului, care nu vrea să se joace în termenii ăştia cu o surpriză nucleară iscată de o scădere de tensiune provocată de subnutriţie.

Este oare asta imposibil? Poate că nu, poate că da. Deşi umilit şi rupt de foame, ofiţerul Alexei este şi rămâne un mare rus. La tatonarea Annei Politkovskaia, „respinge categoric dreptul de nesupunere faţă de un ordin criminal, idee care a circulat stăruitor în cadrul unităţilor militare după 1991. Părerea lui este că, dacă s-ar ceda fie şi numai un centimetru, permiţându-i-se unui subordonat să nu îndeplinească o instrucţiune sau un ordin deoarece îl consideră nepotrivit sau nebunesc, întregul sistem ar fi în pericol să se prăbuşească” (s.n.).

Alături de submarinul lui Alexei se găseşte submarinul Omsk, despre care apar mereu ştiri în presa mondială. Câţiva tineri ofiţeri de-acolo o duc mult mai bine pentru că au intrat în afaceri ilegale cu caviar. „Pentru tinerii ofiţeri, un standard bun de viaţă începe să fie principalul motiv pentru a servi în marină”, bombăne un vechi ofiţer care nu s-a adaptat încă „noilor reguli”.

Ofiţerul flămând care comandă un mare submarin nuclear din clasa Kursk (da, acel aparat cu propulsie nucleară care a explodat în submersiune cu 118 militari la bord) nici măcar nu-şi permite să bănuiască ce, cum şi cât mănâncă iubitorii de ruşi din România. Sentimentul meu este că majoritatea mănâncă foarte bine, chiar mai mult decât trebuie – şi că nu citesc nimic din ceea ce a scris ziarista împuşcată în cap cu un pistol Makarov.

Tragic este că nu citesc nici cei care-i urăsc pe filoruşi. Nici cei care ne conduc. Nici cei care spun că mergem pe un drum greşit. De fapt, în România nu mai citeşte nimeni nimic, bâjbâim într-un vârtej informaţional a cărui capcană este că aflăm totul foarte repede şi nu înţelegem nimic din fondul problemei. (Va urma)

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.