File de jurnal

Oameni şi gesturi

Am fost şi am rămas un sentimental… De când mă ştiu timpul mi-a fost acel concret al vieţii pe care l-am preţuit ca pe judecătorul cel mai neîndurător. Vin şi acei ani când reflectăm că timpul îşi lasă încetul cu încetul noaptea şi liniştea sa. Şi dacă noi trecem prin timp, Viitorul şi trecutul devin a filei două feţe, cum zicea poetul. În afund de vremi mereu găseşti oameni deosebiţi şi idei mari care fac amintirile atât de plăcute şi de neuitat.

Mă voi opri la o astfel de întâmplare de acum trei decenii şi ceva la care am fost profund surprins de fiinţa umană care-i corp şi figură, dar şi suflet, căci „este rege în natură”.

Povestioara începe aşa…

Cursele şi trenurile personale opresc şi la Sărmaş-Runc. O staţie nouă în geografia căilor ferate din Harghita. Şi să ştiţi că sunt călători destui… oamenii locului, dar şi cei veniţi cu diverse treburi. Fac drumul de întoarcere peste podul suspendat ce te leagănă, aidoma unei plase întinse din arenele circului, privind la undele neastâmpăratului Mureş. Acum câteva luni acesta nu exista, azi el se alătură celor încă câteva ridicate de-a lungul râului între Sărmaş şi Subcetate. Sub coama dealului zăresc şi firma noii staţii. Călătorii în aşteptarea trenului, tineri, vârstnici, cuminţi. Şi totuşi din rândul lor o femeie trecută de acum de anii celei de-a doua tinereţi trebăluieşte calm, zâmbind mai mult pentru sine decât la soarele arzător ce anunţă luna lui cuptor. Vestimentată ordonat, cu faţa bronzată, are ochii sclipitori, iar palmele mâinilor descifrează „dialogul” cu muncile câmpului sau ale celor din ogradă. Nu-şi avea astâmpărul nici aici. Suportul tablei indicatoare avea să fie împodobit curând cu florile de câmp şi crengile de brad, înscrisul SĂRMAŞ-RUNC strălucind ca pentru o sărbătoare. Un gest spontan „născut” într-o scurtă aşteptare de tren, o manifestare de frumuseţe grăită aşa: „N-am avut ce face. Este vară şi apoi aşa-i frumos! La iarnă nu voi putea, de unde flori?!”.

Urcăm în tren, lăsăm în urmă noutăţile locului, podul suspendat şi noua staţie CFR, dar gândul îmi rămâne la gestul acestei sătence care „la prima” avea să şi coboare. Ezitării de început îi pun capăt şi mă îndrept spre dânsa spre a-i afla totuşi cel puţin numele. Mi s-a recomandat fără rezerve. „Mă numesc Urzică Ioana şi locuiesc în Subcetate-Filpea, nr. 769” (sper să fi reţinut bine numărul casei). Îţi mulţumim tanti Ioana pentru florile aşezate cu atâta migală şi dragoste pe tabla indicatoare de la Sărmaş-Runcu. Şi dacă ceva din preajmă ar trebui să primească un nume din acea zi, de 27 iunie 1990, pentru sufletul meu, podul suspendat de aici, care leagă practic comuna de drumul de fier, a fost botezat IOANA, în semn de admiraţie pentru graţia şi gestul nobil şi firesc al acestei femei din satul Filpea.

Nicolae Bucur

Comentarii:

comentarii