„Nu văd de ce ar trebui să credem că acum, în perioada actuală, serviciul de spionaj maghiar ar acţiona în România mai puţin”

Fantasma Imperiului străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii ungare (IV)

 Interviu cu col. (r) dr. Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei de Informaţii Interne

Colonelul (r) doctor Gheorghe Raţiu a fost, până la pensionare – februarie 1990 – şef al Direcţiei de Informaţii Interne (Direcţia I) din Departamentul Securităţii Statului. Serviciul 2 din cadrul acestei Direcţii avea în competenţă şi organizarea activităţilor informative în interiorul comunităţii maghiare din România, pentru cunoaşterea acţiunilor de natură extremist naţionalistă care ar fi putut afecta siguranţa statului. Bun cunoscător al problemei, doctorul Gheorghe Raţiu, după pensionare, a scris volumul „CALVARUL”, editat în anul 2012, în care prezintă istoricul extremismului maghiar în România. Chiar din textul introducerii, autorul atrage atenţia cititorilor că „parcurgând paginile acestui volum, să nu facă greşeala de a confunda poporul maghiar, în întregul său – respectiv comunitatea maghiară din România – cu extremiştii naţionalişti”.

Recent, doctorul Gheorghe Raţiu a acordat un interviu ziarului nostru pe marginea acestui volum, al cărui ultim episod îl prezentăm în cele ce urmează.

 

 Ungariştii au un extraordinar talent de a-şi găsi sprijinitori în lume

– Acţiunile revizioniste maghiare au fost prezentate, înainte de ’89, sub masca anticomunismului şi anticeauşismului, iar actualmente ele sunt puse sub genericul europeismului. Cât şi cum contribuie serviciile secrete maghiare la această cosmetizare?

– Spionajul maghiar a jucat un rol deosebit în întreaga perioadă de când extremiştii naţionalişti unguri au declanşat războiul ungarist, adică de la terminarea Primului Război Mondial. Întreaga perioadă interbelică a fost marcată de acţiunile spionajului maghiar în Ardeal şi Banat, descrise amănunţit de scriitorul Radu Theodoru în volumul intitulat „Hungarismul astăzi – paranoia unui focar de instabilitate în centrul Europei”. Scriitorul redă, pe bază de documente, aspecte ale acţiunilor spionajului maghiar în România în toată perioada interbelică. Dintr-un dosar găsit în arhiva fostului Inspectorat General al Jandarmeriei din perioada interbelică rezultă că în toţi acei ani jandarmii identificaseră în mediul rural peste 1.300 de agenţi ai spionajului maghiar, trimişi de Budapesta să culeagă informaţii, să incite etnicii maghiari autohtoni, să pregătească şi să desfăşoare acţiuni de sabotaj şi diversiuni.

La rândul ei, Securitatea română s-a confruntat mereu cu acţiuni ale spionajului maghiar. Nu văd de ce ar trebui să credem că acum, în perioada actuală, serviciul de spionaj maghiar ar acţiona în România mai puţin. Că nu se vorbeşte deschis, Ungaria şi România făcând parte din NATO şi Uniunea Europeană, este altceva. Fiţi însă siguri că spionajul maghiar este prezent în România, în cele mai diferite medii. Pentru că, repet, cum spunea regretatul Raul Şorban, „Indiferent de marile prefaceri la care a fost supusă viaţa naţiunii şi statului maghiar, ungarismul a rămas acelaşi. Culorile pe care le-a schimbat statul maghiar între timp nu au modificat, în nici un fel, conţinutul ungarismului care îşi arată esenţa chiar şi atunci când ea îmbracă hainele teoretice ale Casei Europei”.

Dacă până în decembrie 1989, diplomaţia, spionajul maghiar şi ungarismul în general îşi deghizau acţiunile antiromâneşti sub paravanul anticomunismului şi anticeauşismului, acum, fără nici un scrupul, inventează tot felul de persecuţii, de nedreptăţi, de abuzuri pe care statul român le-ar face împotriva etnicilor maghiari, minţind fără nici o jenă, atât la Bruxelles, cât şi la Washington. Noroc că partenerii euro-atlantici şi-au dat seama cu cine au de-a face. Relativ recenta respingere, de către o comisie a Uniunii Europene, a petiţiei unor primari din secuime care cereau sprijin pentru obţinerea autonomiei pe criteriul etnic confirmă că nu mai sunt crezuţi.

Nu trebuie să slăbim vigilenţa însă, deoarece ungariştii au un talent extraordinar în a-şi găsi sprijinitori în lume.

 

 Ungarismul a fost şi este o preocupare permanentă a fiecărui funcţionar diplomatic din ţara vecină

János Lázár (dreapta), şeful Cancelariei lui Victor Orbán şi şeful comunităţii de informaţii, considerat al doilea cel mai puternic om politic din Ungaria după primul-ministru

– Se ştie în genere că una spun diplomaţii şi alta fac serviciile secrete – şi că adevărata atitudine a unei ţări faţă de alta e redată mai fidel de faptele serviciilor decât de declaraţiile oficialilor. Iată însă că acum peste o lună, János Lázár, şeful comunităţii de informaţii de la Budapesta, a spus-o de-a dreptul: una dintre priorităţile spionajului maghiar o reprezintă Bazinul Carpatic şi soarta comunităţii maghiare de aici, care, în opinia lui, va deveni un subiect fierbinte în următorii zece ani…

– Diplomaţia a fost dintotdeauna o instituţie politică, exprimând opiniile celor aflaţi la putere, într-o ţară sau alta. Ei bine, în diplomaţia Ungariei, indiferent cine s-a aflat la putere la Budapesta, indiferent ce alte valenţe a schimbat în funcţie de orientarea guvernelor, ungarismul a fost şi este o permanentă preocupare a oricărui funcţionar diplomatic. Declaraţia lui János Lázár pe care o invocaţi exprimă intenţiile ungariştilor de a continua ofensiva. Declaraţia lui ne sensibilizează atenţia, dar, cum spuneam, şi fără astfel de declaraţii, nu avem dreptul să fim mai puţin atenţi decât am fost până acum.

 

 Au fost ofiţeri cu idei reformatoare şi alţii marxişti dogmatici, dar nu au existat curente şi sciziuni în Securitate

– Gheorghe Florescu, în amintirile sale de mare succes Confesiunile unui cafegiu, din care reiese că avea contacte destul de amicale cu ofiţeri de informaţii cu funcţii înalte, emite ipoteza că revoluţia română şi perioada imediat următoare au fost marcate de lupta dintre securitatea naţional-comunistă şi cea comunist-internaţionalistă, concluzia lui fiind că a învins cea din urmă. Cum comentaţi?

– Lucrarea Confesiunile unui cafegiu, semnată de Gheorghe Florescu, care invocă existenţa unor curente în fosta Securitate română, reprezintă una din numeroasele speculaţii care se fac pe seama acestei instituţii, de tot felul de oameni şi din tot felul de interese. Nu au existat două curente în Securitate. Că între cei 6.000 de ofiţeri din aparatul informativ-operativ erau unii cu idei reformatoare, alţii, dimpotrivă, erau marxişti dogmatici, este adevărat, dar a vorbi de curente, de sciziuni, nu este corect.

În toamna acestui an voi edita un volum despre cum văd eu lucrurile după un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989 şi despre cei 25 de ani care au trecut de atunci, respectiv despre tranziţia de la socialism la capitalism. După ce veţi lectura acest volum, vă stau la dispoziţie pentru un interviu.

Interviu de M. GROZA

 

 

Comentarii:

comentarii