Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (1) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 13 iunie 2024
Home » Societate » Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (1)
Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (1)

Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (1)

  • În esenţă, haiducul semnifica un ins temut, un fel de putere-antiPutere. Jurământul la intrarea în acţiune era, în fapt, un legământ cu moartea, şansele de supravieţuire fiindu-i, practic, nule odată căzut pe mâna poterei. Răzvrătit, lua calea codrului, acţionând de regulă în cete, alcătuite din inşi hotărâţi, legaţi prin jurământ, conştienţi că, din momentul opţiunii, îmbrăcau cămaşa morţii. Comunicarea de faţă încearcă să extragă din legendă un haiduc, Buştiuhan, care a acţionat în Giurgeu în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt puţine datele concrete despre haiduc, reconstituit mai mult din memoria satului. Cel mai solid argument al existenţei sale este urmaşul său „Grigore a Marinii”, copil din flori conceput cu o săteancă din Voşlobeni, Stan Marina pe nume.

În inventarul folclorului din Voşlobeni, legenda ocupă un loc secundar, periferic, comparativ cu alte specii prolifice. Fără a fi lipsiţi de imaginaţie, oamenii locului preferau adevărul ficţiunii. Cele câteva legende, numărate pe degetele de la o mână, care se referă la întemeierea şi toponimul aşezării, mai degrabă îl încurcă pe cercetător decât să-l lumineze. Un refugiu pentru ignoranţă, chiar dacă, aşa cum scoica naşte şi ascunde o perlă, legenda conservă un sâmbure de adevăr. Legenda celor două râuri care îşi au obârşia pe teritoriul comunei, de o parte şi de cealaltă a Hăşmaşului Mare, constituie o abordare poetică, romanţioasă, personificând apele. Mai rare personajele reale aşezate în legendă. Excepţie face haiducul, chiar dacă haiducia nu a „calificat” satul. Temeiuri de haiducie nu le-au lipst voşlobenarilor, dar, toleranţi, au căutat alte căi de defulare, dotaţi cu răbdare… de fier. Deşi revendicat de legendă, haiducul Buştiuhan nu e ficţiune. A existat şi a acţionat în stil specific îndeletnicirii. Nu era localnic; probabil, provenea dintr-un sat de pe Mureş – Subcetate, sau Platoneşti – unde se mai întâlneşte acest antroponim. Cert este că, din pricina parcimoniei relatării, nu e uşor să-l scoţi din legendă, să-i reconstitui fizionomia şi faptele reale, iar înscrisurile autorităţilor timpului lipsesc. Tradiţia populară spune că haiducul Buştiuhan a existat, a acţionat în zonă, a agonisit bunuri apreciabile. Iar cea mai convingătoare dovadă este că a lăsat un urmaş, ajuns cel mai înstărit gospodar din partea locului, situat în topul fruntaşilor Giurgeului.

Şugăul, firav firicel de apă, afluent al râului Vederea Mare, care traversează în drum spre Mureş satul Voşlobeni, iese la suprafaţă dintr-un masiv muntos, lăsând în urmă, tăinuită în adâncuri, peştera omonimă. O creaţie superbă a apei, durată şi cizelată în decursul unui timp imemorial, care te încântă şi îţi dă fiori. Nelipsit de atracţie şi de spaime nici versantul împădurit care ascunde peştera, animat de o faună diversă, de la urs la viperă. Peştera Şugău a devenit habitat preferat al unei specii rare de lilieci, invadată şi acaparată cu aroganţă de grof. Lăcaşul subpământean nu le-ar fi fost indiferent nici haiducilor, oferindu-le adăpost sigur şi tainic, refugiu şi depozit pentru prada agonisită prin jaf. Lăcaş natural ferit de vizitatori nedoriţi, peştera fiind situată într-un peisaj sălbatic, cu mai multe intrări suprapuse, accesibile de pe un povârniş abrupt. În partea opusă, ieşirea era blocată de o uşă cu gratii, bine camuflată. Nimeni nu avea curajul să intre în peşteră, fiind învăluită şi în tot felul de mituri înspăimântătoare. Asta nu i-a împiedicat pe haiduci să-i valorifice potenţialul.

Cu haiducia e o altă poveste. Îndeletnicire temporară – până erau prinşi de poteră, hărţuiţi şi hăituiţi – şi nu tocmai morală. Indiferent de factorul declanşator, în largă diversitate, dincolo de mobilul ce-l mâna în luptă pe viaţă şi pe moarte, haiducul semnifica tot putere, stârnind fiori în cei vizaţi spre răzbunare sau prăduire. Hotărârea, asumarea conştientă a riscului, vitejia, iscusinţa în mânuirea armelor erau trăsături definitorii, sine qua non, ale portretului robot al haiducului român. Şi nu neapărat sărăcia îi scotea din casă, din vreme ce s-au haiducit ciobani sau ţărani, dar şi boiernaşi. Pretext putea fi şi siluirea soţiei de către boierul locului sau alt nemernic din sfera puterii discreţionare şi abuzive. Nici slujitori ai Domnului nu au fost străini de haiducie. Preoţii Andrii Popa, Stoianu Şoimul sunt doar două nume mai cunoscute din breaslă. Şi Ioniţă Tunsu, oltean ajuns paracliser în Bucureşti, cu perspectiva de a deveni diacon, a renunţat la pletele canonice. S-a tuns, şi-a tocmit ceată. Nici jefuirea unui lăcaş sfânt, biserică sau mănăstire, nu era repudiată de statutul îndeletnicirii de haiduc. Nimic sacru, nimic tabu. În definitiv, era o abordare simetrică: popă haiduc, biserică haiducită. Am spera că un fost preot apucat pe căi greşite, în braţele diavolului, nu cobora atât de jos să jefuiască asemenea obiective!

În esenţă, haiducul semnifica un ins temut, un fel de putere-antiPutere. Jurământul la intrarea în acţiune era legământ cu moartea, şansele de supravieţuire fiindu-i, practic, nule odată căzut pe mâna poterei. Răzvrătit, lua calea codrului, acţionând de regulă în cete, alcătuite din inşi hotărâţi, legaţi prin jurământ. Simpatizaţi de cei oprimaţi şi susţinuţi, chiar dacă beneficiile „suporterilor” nu erau concrete sau nu erau, reduse la complinirea setei de răzbunare. Răzbunări sângeroase, cu sabia şi flinta din dotare. Principiul „a lua de la bogaţi şi a da săracilor” suportă analiză. Iar legea, într-o lume cât de cât aşezată, nu ţi-o faci singur; o aplică un domn în robă, care loveşte cu ciocănelul într-o tejghea din lemn, numit judecător. Total diferită calea spre inima celor mulţi şi oropsiţi aleasă de un erou legendar al neamului, Nicolae Ursu zis Horea. Istoria a consemnat şi nume ale unor „jefuitori cu arme” (Deaconu, Daniel, Tâlhăria şi haiducia la români, Editura Universitară, Bucureşti, 2014), haiduci militari, care s-au dat de partea bună, firească, a lucrurilor, susţinând conducători care au pus mai presus interesul naţional. Mihai Viteazul sau Avram Iancu reuşeau să-şi atragă asemenea voinici puternici şi iscusiţi în mânuirea armelor, determinându-i să se reconvertească de la brigandaj la apărarea unor idei nobile. Sârbul Baba Novac devenea general iscusit şi om de bază în oastea lui Mihai Viteazul. Cu ceata lui de 2.000 de români şi sârbi pusă la dispoziţia voievodului întregitor de ţară, a participat la incursiuni şi jafuri la sudul Dunării. După numeroase fapte de vitejie, pe Baba Novac îl aştepta un final crâncen: prins la Cluj, la 5 februarie 1601, era jupuit de piele şi tras în ţeapă. Tot în ţeapă sfârşea şi Ghiţă Haiducul în 1821, departe de ţară, la Istanbul. După ce acţionase în Dolj cu o ceată de 25 de haiduci, lăsând în urmă numeroase jafuri, se alătura lui Tudor Vladimirescu, deşi pandurul nu subscria la această tactică de luptă. Au atacat trupele otomane care treceau Dunărea pe la Vidin. După capturarea lui Tudor, Ghiţă va continua rezistenţa în Munţii Mehedinţi, capturat într-un final. După ce a haiducit în înţeles clasic, devastând Vidinul şi Plevna, Iancu Jianu era prins şi condamnat la moarte în 1817. Eliberat, îşi pune ceata în slujba lui Tudor Vladimirescu, trimis de acesta ca diplomat la Silistra. A mai fost arestat câteva luni, dar norocul i-a surâs de fiecare dată. Ajunge boier înstărit şi avea să moară pe moşia sa, „de moarte bună”. În Transilvania, haiducul Ioan Mihulin Cercel lupta alături de Avram Iancu.

Haiducul beneficia şi de aprecierea comuniştilor, chiar idealizat, conferindu-i o aură eroică, asimilat ca „luptător împotriva exploatatorilor”. Cu totul alta încadrarea juridică şi tratamentul „haiducilor” contemporani lor, care cutezau să schiţeze un gest de opoziţie la regimul dictatorial!

La Şugău, haiducii lăsau în urmă o legendă. Se spune – atât legendele aferente, dar şi mărturii ale sătenilor mai vârstnici – că haiducul Buştiuhan acţiona prin zonă, stabilindu-şi ascunzătoarea-reşedinţă în compania liliecilor din peşteră, unde ortacii îşi depozitau prada agonisită în urma „vizitelor” nocturne pe la bogaţii din zonă. La Voşlobeni, „… este încă vie amintirea haiducului Buştiuhan, care ataca prin surprindere pe asupritori, pe negustori şi în general pe cei bogaţi, dijmuindu-i de bunurile ce le aveau” (Chindea, Teodor, Istoricul comunei Voşlobeni, lucrare în manuscris, p. 24). Tot din mărturiile contemporanilor săi, dascălul-cărturar Teodor Chindea (1895-1982) reconfigurează şi zona de acţiune a haiducului: „Activitatea lui se desfăşura în părţile pasului Tinca, aţinând drumul celor ce plecau din Giurgeu spre Ciuc şi invers, precum şi al celor ce aveau drum prin părţile Cheilor Bicazului, pe unde se făcea trecerea spre Moldova”. La pasul Tinca, limita sudică a actualei comune Voşlobeni, se ajunge uşor, fie pe „drumul ţării”, şoseaua naţională ce leagă Gheorgheniul de Miercurea-Ciuc, fie pe sub poala împădurită a Muntelui Cocoşel, iar la Cheile Bicazului urmau, mai în sus de Şugău, drumul pe Vale, până la Capul Văii. Traversau Hăşmaşul Mare. Coborau coasta abruptă a Socăriilor, lăsau în urmă pârâul Olt, escaladând, pe Piciorul cel Mândru, Muntele Calului. Există şi o variantă de traseu mai blândă, cu mai puţine urcuşuri şi coborâşuri, prin Sandu. Ajunşi La Vârf (Muntele Calului), se lăsau la vale pe lângă Şofroanca, o stâncă semeaţă, izolată. Însoţeau Pârâul Oii prin Coproş, ajungând la Coada Lacului, Lacul Roşu. În aval de lac, se deschideau Cheile Bicazului, teatrul principal de operaţiune al cetei lui Buştiuhan; loc ideal pentru o ambuscadă, trecătoarea îngustă fiind flancată de stânci înalte şi abrupte, învinse de pârâul Bicaz; după o încleştare grea şi lungă, apa reuşea să-şi croiască drum în avalul lacului. (Va urma)

Prof. dr. Mihai Suciu 

(Lucrarea „Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate”, de prof. dr. Mihai Suciu, a fost prezentată în cadrul celei de-a XXVIII-a ediţii a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, desfăşurată în perioada 23-24 septembrie la Complexul Sportiv Naţional Izvoru Mureşului)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.