Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » (Inter)Național » 26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (I)
26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (I)

26 iunie-30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice (I)

 Preliminarii la evenimentele din iunie-august 1940

În istoria românilor, 1940 constituie anul unor tragice evenimente, care au avut ca implicaţii prăbuşirea graniţelor ţării şi destrămarea României Mari, la numai 22 de ani de existenţă. La acest deznodământ funest au contribuit mai mulţi factori, dintre care un rol de prim ordin l-a avut modificarea radicală a echilibrului de putere din Europa, în urma celui „mai mare act de brigandaj al secolului XX” – Pactul Ribbentrop-Molotov. Prin acest acord de neagresiune, URSS şi Germania nazistă şi-au împărţit sferele de influenţă în zona tampon cuprinsă între Marea Baltică şi Marea Neagră.

Ca urmare, ţările din istmul ponto-baltic au rămas la discreţia celor două mari puteri totalitare, soarta acestora fiind pecetluită pentru o lungă perioadă de timp. Unele consecinţe ale partajului sovieto-german din august 1939 nu au fost lichidate nici până în prezent. Având mâinile libere în Est, Germania nazistă atacă Polonia la 1 septembrie 1939 şi declanşează cel de-al Doilea Război Mondial. La 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană convocat de Carol al II-lea hotărăşte „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiunile internaţionale faţă de beligeranţii din actualul conflict”. Dezbaterile din cadrul Consiliului de Coroană s-au concentrat nu asupra neutralităţii, soluţie agreată de toţi cei prezenţi, ci asupra evoluţiilor politice şi militare ale conflictului izbucnit de curând. Nicolae Iorga a apreciat că neutralitatea este soluţia cea mai onestă, dar a adăugat că „facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem la inimă” (subl. n).

Alţi consilieri regali, între care Gheorghe G. Mironescu şi Constantin Argetoianu au ţinut să precizeze rolul şi poziţia deosebită pe care o are şi o va avea în viitor Uniunea Sovietică, drept urmare a evoluţiilor din raporturile de putere pe plan european. În acest sens, Argetoianu a susţinut că „oricare ar fi sfârşitul războiului, ne vom trezi faţă în faţă cu brutalitatea moscovită intactă şi cu beligeranţi atât de istoviţi, încât învingătorul se va confunda cu învinsul, din punct de vedere al potenţialului său. Dacă Anglia şi Franţa vor ieşi victorioase, vă închipuiţi dvs., domnilor, că vor mai începe un al treilea război mondial ca să ne scape pe noi din ghearele Rusiei? Şi dacă va ieşi Germania învingătoare, credeţi că se va certa cu Rusia ca să ne cruţe pe noi? (subl. n).

Concluzia lui era sumbră pentru viitorul României, în toate variantele colosul sovietic având un rol dominant. De aceea, Constantin Argetoianu a cerut „neutralitate strictă pentru azi, apropiere şi înţelegere cu Rusia pentru mâine”.

Însă de la Bucureşti şi Moscova apropierea şi înţelegerea erau înţelese în mod cu totul diferit. România dorea apropiere cu respectarea graniţelor şi a integrităţii teritoriale, în timp ce Uniunea Sovietică avea în intenţie dezmembrarea României, programul ei minimal fiind anexarea Basarabiei. Privind retrospectiv, previziunile lui Argetoianu s-au dovedit corecte, însă, în acele momente, clasa politică românească nu concepea sub nicio formă schimbarea radicală a politicii externe duse până atunci şi trecerea necondiţionată de partea sovietică. Aceasta ar fi însemnat destrămarea graniţelor şi bolşevizarea României.

Pentru a evita o asemenea perspectivă, România a mizat, până în iunie 1940, pe sprijinul occidental, iar apoi pe cartea germană, considerată un rău mai mic. Ambele căi au fost zadarnice, iar rezultatul a fost cel prevăzut de Argetoianu. Dar în septembrie 1939, niciun om politic român, nicio forţă politică – cu excepţia comuniştilor, dar ei nu puteau fi consideraţi în acel moment şi mai târziu ca reprezentând o forţă politică – nu ar fi recurs la o asemenea soluţie. Agresivitatea URSS pe plan extern, metodele brutale aplicate în politica internă, cât şi amintirile triste legate de prezenţa în trecut a trupelor ţariste pe teritoriul naţional, induceau nelinişte şi teamă profundă în rândurile clasei politice şi a întregii populaţii româneşti.

Victoriile fulgerătoare ale Wermacht-ului în vestul Europei şi prăbuşirea militară a Franţei au condus la izolarea politico-diplomatică şi militară totală a României, în vara anului 1940. Lipsa de angajare a Berlinului pentru asigurarea securităţii României a constituit un factor esenţial care a blocat dezvoltarea relaţiilor militare româno-germane, fapt recunoscut de numeroase personalităţi politice şi militare. Astfel, Herman Neubacher a apreciat la 4 mai 1940, într-un raport trimis la Viena, că „în ce priveşte problema rusă, fundamentul politic al muncii noastre în România este foarte problematic, deoarece noi nu putem oferi românilor nici măcar pe durata războiului o garanţie că un atac rus asupra teritoriului lor nu va avea loc şi că problema româno-rusă va fi reglementată la o masă a conferinţei […]. Este, de asemenea, sigur că, în cazul unui atac rus, România va fi convinsă că atacul se efectuează cu aprobarea noastră […] La întrebarea dacă lăsăm să li se taie gâtul de către ruşi, nu putem decât să-i lăsăm în seama sfinţilor ortodocşi şi a bunului Dumnezeu” (subl. n).

Pactul dintre Hitler şi Stalin îşi producea astfel efectele asupra României, abandonată „voinţei lui Dumnezeu”. Şi inevitabilul s-a produs. La 26 iunie 1940, ora 22:00, guvernul sovietic a înmânat ministrului român la Moscova, Gh. Davidescu, o notă ultimativă în care solicita ca Basarabia şi nordul Bucovinei să fie înapoiate URSS. Răspunsul părţii române era aşteptat în ziua de 27 iunie 1940. Nota ultimativă sovietică a creat o situaţie excepţional de gravă pentru statul român. În aceste condiţii, Bucureştiul a cerut sprijinul ţărilor Axei şi a partenerilor din înţelegerea Balcanică. La această solicitare, Berlinul, Roma, Belgradul, Atena şi Ankara fie au dat sfaturi de acceptare a ultimatumului sovietic, fie s-au eschivat de la obligaţiile pe care le aveau, reconfirmând astfel completa izolare politică şi militară în care se găsea România.

În urma dezbaterilor din cele două Consilii de Coroană, răspunsul final al guvernului român la cererea sovietică preciza că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răs­punsul sovietic” (subl. n). Ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită de ocuparea abuzivă şi a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, ci era parte a vechiului Regat al României. În urma celor două note ultimative, România a fost constrânsă să cedeze URSS un teritoriu de 50.762 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori, dintre care majoritatea erau români.

Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să-şi prezinte propriile pretenţii teritoriale. În zilele ultimatumului sovietic, ambele ţări au întreprins ample măsuri militare la graniţele cu România, manifestându-şi chiar intenţia de a ataca statul român. Solicitările revizioniste ale acestora erau susţinute de Germania, care, în scrisoarea din 15 iulie 1940, adresată regelui Carol al II-lea, preciza că „numai atunci când va interveni o reglementare înţeleaptă a problemelor deschise între România, Ungaria şi Bulgaria va avea un sens pentru Germania de a clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse şi, pentru aceasta, să se preia în aceste condiţiuni obligaţiuni mai largi”. În caz de refuz, Hitler ameninţa direct cu distrugerea României. Sub presiunea evenimentelor, guvernul român s-a hotărât să înceapă negocierile cu Ungaria la Turnu Severin, la 16 august 1940, iar cele cu Bulgaria, să se desfăşoare la Craiova, începând cu l9 iulie acelaşi an.

Tratativele de la Turnu Severin au avut loc în perioada 16-24 august, delegaţia română fiind condusă de Valer Pop, iar cea a Ungariei de András Hory. Concepţiile asupra rezolvării problemelor bilaterale erau însă total opuse. România se pronunţa pentru schimbul de populaţie, iar ulterior să se discute anumite rectificări de frontieră în favoarea Ungariei. Liderii de la Budapesta porneau de la o idee contrară, respectiv cedarea unui teritoriu românesc şi ulterior să se convină asupra unui schimb de populaţie. În conformitate cu această teză, delegaţia ungară a revendicat 69.000 km2 cu 3,9 milioane locuitori, din care 2,2 milioane români şi numai 1,2 milioane unguri. Delegaţia română a respins categoric aceste cereri, susţinând în continuare ideea schimbului de populaţie. La 24 august 1940, negocierile s-au întrerupt, delegaţia ungară refuzând să ia în considerare baza de discuţii propusă de partea română. Întreruperea negocierilor româno-ungare şi tensiunea deosebită la graniţele estice şi vestice ale României 1-au determinat pe Hitler să intervină direct.

La 27 august 1940, guvernul german a solicitat României şi Ungariei să-şi trimită reprezentanţii împuterniciţi la Viena. Delegaţia română, formată din 22 persoane, era condusă de ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi Valer Pop. Neştiind precis care erau scopurile reuniunii, delegaţia română a plecat cu un amplu material cartografic şi arhivistic, care avea ca scop convingerea celor două mari puteri de veridicitatea punctului de vedere românesc. La Viena, delegaţia română a fost pusă însă în faţa unei hotărâri deja luate – cedarea unei porţiuni de teritoriu naţional în favoarea Ungariei.

În ziua de 29 august 1940, miniştrii de Externe german şi italian au cerut ultimativ primirea arbitrajului Axei. În caz contrar, Germania şi Italia ameninţau că România va fi atacată de Ungaria şi URSS, iar statul român va fi desfiinţat.

În aceste împrejurări, factorii de decizie de la Bucureşti au fost constrânşi să cedeze Ungariei, prin cel de-al doilea dictat de la Viena, nord-vestul Transilvaniei, respectiv 43.492 km2 şi o populaţie de 2.667.000 locuitori, dintre care 50,2 % erau români.

Ultimul episod al dramei româneşti a avut loc la 7 septembrie 1940, la Craiova, unde s-a semnat tratatul româno-bulgar, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul), cu o suprafaţă de 6900 km2 şi o populaţie de 400.000 locuitori, era cedat Bulgariei. Astfel, în mai puţin de trei luni de zile, România a pierdut 99.926 km2 şi 6.829.238 locuitori, reprezentând 1/3 din teritoriu şi populaţie. (Va urma)

Dr. Dan PRISĂCARU

(Studiu preluat din volumul Acta Carpatica II, Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei)

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.