Vasile Lechinţan. Ultimul interviuValori, comori istorice şi de artă româneşti deţinute de Ungaria şi Austria | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 18 septembrie 2021
Home » (Inter)Național »
Vasile Lechinţan. Ultimul interviu
Valori, comori istorice şi de artă româneşti deţinute de Ungaria şi Austria
<h5><i>Vasile Lechinţan. Ultimul interviu</i></h5>Valori, comori istorice şi de artă româneşti deţinute de Ungaria şi Austria

Vasile Lechinţan. Ultimul interviu
Valori, comori istorice şi de artă româneşti deţinute de Ungaria şi Austria

  • Ungaria a fost de acord în 1938 cu restituirea averii Fundaţiei Gojdu către români

– Se ştie că Ungaria nu a respectat Tratatul de la Trianon şi nu a restituit României valorile prevăzute în acel act. Dar puţină lume ştie ce prevedeau, exact, articolele respective.

– După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Ungaria nu a respectat tratatele internaţionale şi nu a restituit României importante comori istorice şi de artă, prevăzute în aceste tratate. Astfel, în Tratatul de pace de la Trianon din 1920 se prevedea, prin articolul 175, obligativitatea restituirii de către Ungaria a tuturor actelor, documentelor, obiectelor antice şi de artă şi a oricărui material ştiinţific şi bibliografic ridicate din teritoriile invadate şi aparţinând fie statului, fie administraţiilor provinciale, comunale, de binefacere sau ecleziastice, ori altor instituţii publice sau private. În articolul următor (176) se prevede ca Ungaria să restituie, de asemenea, lucrurile de aceeaşi natură cu cele arătate la articolul precedent, care au fost ridicate de la 1 iunie 1914 din teritoriile cedate, afară de lucrurile cumpărate de la particulari. Articolul 177 prevede ca „Ungaria să restituie fiecăreia din guvernele aliate sau asociate interesate toate actele, documentele şi memoriile istorice, aflate în aşezămintele ei publice, care au o legătură directă cu istoria teritoriilor cedate şi care au fost ridicate din aceste teritorii de la 1 ianuarie 1868”. În ciuda prevederilor acestui tratat de pace, Ungaria nu a restituit tezaurul de documente istorice care aparţin României, referitoare la Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

– Şi nu facem nimic, ne mulţumim să constatăm această realitate?

– Dacă în perioada interbelică s-au făcut demersuri pentru retrocedarea Fundaţiei Gojdu şi a Arhivelor Transilvaniei, cea mai condamnabilă este conducerea comunistă nedemnă a României, care nu a făcut nici un gest de recuperare a acestor comori istorice, care se păstrează în Arhivele Naţionale Ungare. În ceea ce priveşte obiectele de interes istoric, ştiinţific şi de artă, trebuie să spunem că o parte au fost recuperate de România, în baza acestui tratat, în 1923. Deşi în 1919 Armata Română a ocupat Budapesta pentru a o elibera de bolşevici, nu au fost luate cu forţa comorile istorice şi de artă duse de Ungaria din Ardeal în timpul războiului şi aflate atunci încă în lăzi, nedespachetate, în Muzeul de Istorie din capitala Ungariei. Armata Română a făcut dovada că aparţine unei ţări civilizate. S-au dus tratative – şi lăzile cu comorile transilvane jefuite în timpul războiului au fost restituite, cu acceptul guvernului ungar, la patru ani după intrarea Armatei Române în Budapesta.

Au mai rămas însă în Ungaria, în afară de arhivele Transilvaniei istorice, şi alte numeroase comori care trebuiau repatriate în baza Tratatului de Pace de la Trianon. Din punct de vedere istoric, ştiinţific şi artistic, aceste comori sunt de mare importanţă pentru România. Printre acestea (păstrate la Muzeul Naţional Ungar, Muzeul de Artă Industrială, Muzeul de Arte Frumoase şi în alte muzee) sunt antichităţi ortodoxe de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului (străvechi obiecte de cult, icoane etc.), obiecte preistorice, romane, medievale şi moderne de interes istoric, ştiinţific şi de artă românească (brăţări, potire, cruci, bijuterii şi alte obiecte confecţionate de giuvaergii, din aur şi argint) din secolele XII-XVIII, colecţii de arme, săbii, coifuri, arbalete, pumnale, pistoale, buzdugane, broderii, covoare, lăzi ale breslelor ardelene, cahle; colecţii de olărie şi artă industrială din Ardeal; colecţii de fotografii, desene, planuri, stampe, descrieri şi măsurători ale unor monumente istorice din Transilvania; tablouri ale unor pictori ardeleni, unele cu subiecte româneşti etc.

– Presupun că lucrurile nu sunt simple deloc, obiectele au fost luate în perioade diferite şi nu avem liste clare cu descrierea lor…

– Tocmai de aceea ar trebui cercetate arhivele ministerelor de externe român şi ungar pentru a cunoaşte activitatea comisiilor româno-ungare, în perioada interbelică, privind realizarea prevederilor Tratatului de pace de la Trianon, motivele pentru care valoroase comori arhivistice, istorice şi de artă nu au fost restituite României de către Ungaria. A intervenit apoi cel de-al Doilea Război Mondial, apoi totalitarismul comunist, care, în stil orwellian, a făcut să îngheţe şi să dispară „toate problemele istorice din România şi Ungaria”, probleme care urmau, în timp de normalitate şi democraţie, să fie rezolvate treptat, spre o reală reconciliere dintre cele două state şi naţiuni. De asemenea, trebuie cercetată şi arhiva Comisiei de Reparaţiuni din Paris, de după Primul Război Mondial şi a subsecţiei acesteia din Budapesta. Un volum de documente pe această temă ar fi deosebit de important. Paşii spre reconciliere se fac, desigur, în mod real şi cert numai prin cunoaştere, recunoaştere şi onestitate în relaţiile bilaterale.

– Nici de la Austria n-am recuperat nimic…

– În ceea ce priveşte Austria, prin articolele 191-193 ale Tratatului de Pace de la Saint Germain s-a prevăzut în mod clar obligativitatea acestei ţări de a restitui României „toate actele, documentele, obiectele antice şi orice material ştiinţific şi bibliografic ridicate din teritoriile invadate şi aparţinând, fie statului, fie administraţiilor provinciale, comunale, de binefacere sau ecleziastice ori ale altor instituţii publice sau particulare”. Nu în aceiaşi termeni clari s-a formulat, din păcate, restituirea comorilor istorice luate de Austria din Transilvania de-a lungul secolelor. Articolul 196 prevedea: „În ceea ce priveşte obiectele având un caracter artistic, arheologic, ştiinţific sau istoric şi făcând parte din colecţii care aparţineau în trecut guvernului monarhiei austro-ungare sau Coroanei, în cazul când aceste obiecte nu sunt supuse altor dispoziţii ale prezentului tratat, Austria se obligă: Să negocieze cu statele interesate, când i se va cere aceasta, un acord amical în virtutea căruia, parte din colecţiile şi obiectele sus-arătate, care ar trebui să aparţină patrimoniului spiritual al districtelor cedate, vor putea fi, în mod reciproc, repatriate în districtele lor de origine; Să nu înstrăineze nimic sau să nu risipească din numitele colecţii şi să nu dispună de nici unul din numitele obiecte în timp de douăzeci de ani, excepţie numai dacă n-a intervenit înaintea expirării acestui termen vreo învoială specială, dar să le pună la adăpost şi să asigure şi buna lor păstrare şi să le ţină, împreună cu inventarele, cataloagele şi documentele administrative privitoare la acele colecţii la dispoziţia studenţilor fiecăreia dintre Puterile Aliate şi asociate”.

Deci, acele comori istorice duse de Austria în decursul istoriei din teritoriile revenite patriei-mamă puteau fi cerute doar prin înţelegere reciprocă. În 1920, Consiliul Dirigent a şi numit o delegaţie care a plecat la Viena pentru a duce tratative privind revendicările României. O listă a acestora a fost prezentată guvernului austriac de către Dimitrie Onciul (1856-1923), istoric, membru al Academiei Române, în calitate de prim-delegat român. În 1921, delegat al României la aceste tratative cu Austria a fost istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952). Tratativele nu au dus la nici un rezultat din cauza pretenţiilor exagerate ale Austriei, neţinându-se cont de elementarul fapt că, în afară de obiectele istorice şi de artă duse din Transilvania, Imperiul Austriac a beneficiat de cantităţi uriaşe de aur şi alte metale preţioase din munţii Ardealului de-a lungul timpului. Reciprocitatea cu obiecte de artă trebuie deci să ţină cont de unele realităţi istorice. De altfel, numeroase palate s-au ridicat în Viena, Graz şi alte oraşe austriece cu contribuţia românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni.

– Ce anume trebuia restituit României, conform articolului 196 al Tratatului de pace de la Saint-Germain?

– În primul rând tezaurul de la Sânnicolau Mare (jud. Timiş), descoperit în 1799, unul dintre cele mai importante tezaure de la începutul Evului Mediu European (foto). Viena a achiziţionat din acest tezaur 23 de vase întregi şi un corn de vânătoare. Tezaurul este în greutate de peste 10 kg aur. Astăzi el se află în Muzeul de Istoria Artei din Viena. Lista comorilor istorice şi de artă româneşti deţinute de Austria mai cuprinde: tezaurul din Şimleu Silvaniei, tezaurul din Cioara, brăţara de aur din Şimleu Silvaniei şi Vad, patru vase de aur găsite în jud. Bihor, toporul de aur din Ţufalău (jud. Covasna), brăţara de aur din Pipea (jud. Mureş), statuile lui Hercule de la Băile Herculane, vasul de bronz şi inelele de aur găsite la Brăduţ, sarcofagul roman dus la Viena în timpul împăratului Carol al VI-lea, trăsura mică de bronz şi brăţările de bronz găsite în apropierea Orăştiei, lanţul de argint găsit la Someşul Cald (jud. Cluj), vasul de argint din Marca (jud. Sălaj), topoarele de bronz din Turda şi multe alte obiecte antice dar şi medievale, unele încă neidentificate, toate de o mare valoare.

– Dumneavoastră aţi găsit documentele care denotă că Ungaria semnase un acord în legătură cu restituirea averii Fundaţiei Gojdu…

– Decretul, semnat la Bucureşti, în data de 5 mai 1938, de către regele Carol al II-lea, ratifica Acordul dintre România şi Ungaria „privind reglementarea definitivă a afacerilor interesând Fundaţiunea Gojdu”, acord semnat la Bucureşti în 27 octombrie 1937 de Ioan Lapedatu, fost ministru, în calitate de plenipotenţiar al regelui României, şi de Aurel de Egry, consilier aulic, membru al Camerei Înalte a Parlamentului Ungar, plenipotenţiar al regentului Regatului Ungariei, Horthy Miklós.

Acordul din 1937 dintre România şi Ungaria pentru reglementarea situaţiei juridice a Fundaţiei Gojdu se înscria în baza stipulaţiilor Acordului semnat în acest scop la Paris în 28 aprilie 1930. Capitolul 1 prevedea: „Ungaria va preda României, în cele 30 de zile care vor urma intrării în vigoare a Acordului de faţă, întregul patrimoniu al Fundaţiunii Gojdu care se găseşte pe teritoriul Ungariei, cu toate drepturile şi obligaţiunile aferente, şi aceasta pentru ca zisul patrimoniu să fie pus la dispoziţia organului reprezentând Fundaţiunea, în acord cu scopul urmărit prin actul de fundaţie. Bunurile pe care Ungaria le va preda României, conform alineatului precedent, sunt înşirate pe lista aici alăturată, stabilită prin buna învoială de Părţile Contractante şi a cărei exactitate este recunoscută reciproc”. Pe liste, în afară de imobile mai sunt trecute importante sume de bani la trei bănci budapestane şi la administratorul imobilelor, mii de acţiuni la două bănci, de asemenea din Budapesta, trei acţiuni la o moară cu aburi, titluri ale împrumutului ungar de război şi o sumă de bani încă nerecuperată după chiriile întârziate ale imobilelor.

Urmează, în timp, laşităţi după laşităţi din partea română, care nu şi-a urmărit interesele: Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi noi, cei de după ieşirea din comunism, din 1989 încoace.

– Păi ne-a „ajutat” foarte mult Mihai Răzvan Ungureanu, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Pécs pentru servicii aduse statului maghiar…

– Da, cel care, împreună cu premierul Tăriceanu, a semnat în octombrie 2005 cu guvernul maghiar un controversat acord care prevedea, contrar voinţei lui Gojdu, înfiinţarea unei fundaţii publice româno-ungare, supună legislaţiei maghiare, încălcând dreptul la proprietate şi la moştenire. Noroc că acordul a fost blocat în Parlament. Astfel, ultimul act legal dintre Ungaria şi România privind bunurile Fundaţiei Gojdu este Acordul între România şi Ungaria privind reglementarea definitivă a afacerilor interesând Fundaţia Gojdu, semnat la 27 octombrie 1937.

– Corect, dar restituirea averii Gojdu este practic înmormântată prin inacţiunea părţii române.

– Nu ştiu astăzi în ce mlaştină se află tratativele României cu Ungaria în această privinţă, dar în perioada interbelică, în urma numeroaselor intervenţii ale opiniei publice, a oamenilor politici din Parlamentul României, a marilor intelectuali conştienţi ai României interbelice, Ministerul de Externe român a făcut demersurile necesare pentru restituirea averii Fundaţiei Gojdu către proprietarii de drept. La Cluj, înainte de 1936, strălucitul om de cultură român, profesorul universitar, rector al Universităţii Daciei Superioare, Sextil Puşcariu, a prezentat ministrului de externe Nicolae Titulescu o cerere cu 60.000 de semnături pentru ca să se facă demersurile oficiale necesare de restituire a acestui bun istoric românesc. În şedinţa Senatului Universităţii din Cluj, din 8 mai 1936, s-a hotărât să se reia intervenţiile anterioare ale Universităţii clujene în problema „activării Fundaţiei Gojdu”, veniturile acesteia fiind atât de necesare pentru înzestrarea laboratoarelor şi bibliotecilor, pentru ajutorarea studenţilor merituoşi, aşa cum a stabilit fondatorul, marele mecena Emanuil Gojdu, în 1869. Mai are Universitatea din Cluj, urmaşa celei interbelice, puterea să adune încă 60.000 de semnături pentru a mişca Ministerul de Externe român să scoată această problemă de demnitate românească din mlaştina în care zace? (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.