O leacă de stahanovism

Iaca, actorul comediant (care nu prea ne iubeşte – dar asta e altă poveste) a ajuns un şef de stat mai breaz decât oricare ai noştri de după ’89. Spre o asemenea imagine eroică tindeau Caramitru şi Sergiu Nicolaescu, ba chiar şi poetul-actor Dinescu, doar că Zelenski nu trage cu tunul în ai lui şi nici în Biblioteca Universitară, cum făcea Caramitru şi militarii de paie care-i ascultau ordinele.

Iată că Ucraina rezistă, în pofida previziunilor nefaste. Armata rusă era teribilă la manevre, dar simularea e una şi realitatea e alta, după cum află şi guvernanţii, parlamentarii şi numeroşii noştri angajaţi la stat, după ce se termină campania electorală şi se aşază şefi la noile locuri de muncă.

Când eram în stagiul militar obligatoriu, şi noi ieşeam grozav la aplicaţii (şi chiar eram buni la lucrurile fundamentale, deoarece trăgeam în poligon din greu, exista pe atunci o mare cantitate de proiectile a căror parte reactivă ieşea din termen, deci trebuiau consumate). Dar n-am ascuns niciodată în pământ o katiuşă (asta era denumirea populară a respectivei piese de artilerie), adică un mastodont de aproape 4 metri înălţime cu rampă de intrare şi ieşire, în 3 ore, cum pretindea baremul. Era un volum imens de săpat cu târnăcopul, hârleţul şi lopata, de obicei în pădure, rădăcinile copacilor erau groase cât piciorul şi bolovanii cât roata carului. Aflând pe propria-mi piele că în armată se execută, nu se întreabă, l-am păcălit cumva pe un bătrân plutonier să-mi spună dacă în istoria acelei unităţi militare a reuşit cineva să îndeplinească acest element al baremului. Niciodată în realitate – mi s-a spus, dar întotdeauna în raportări – ca atare toate aplicaţiile se finalizau cu calificativele bine sau foarte bine, altfel ofiţerii nu înaintau în grad.

Am uitat să spun că baremele nu erau gândite de autohtoni, ci veneau din marea URSS, ca şi arma propriu-zisă, nu erau decât traduse mai bine sau mai rău, aşa cum au făcut guvernanţii noştri postrevoluţionari cu normele UE, dovadă că istoria se repetă la intervale surprinzător de mici.

Se pare că nimeni n-a calculat vreodată cât pământ trebuia săpat manual şi aruncat peste mal, care creştea pe măsură ce groapa se adâncea, cred că nici excavatoarele din acele vremi nu făceau faţă, baremele erau create în perioada stahanovistă a spargerii normei, când Pravda la ei şi Scânteia la noi creau eroi ai muncii socialiste pe bandă rulantă. (Pentru ca tinerii să-şi facă o idee despre originea legendei: cică minerul Alexei Grigorievici Stahanov a depăşit într-o noapte planul de muncă de 7 ori, extrăgând manual 102 tone de cărbune, dacă aşa ceva poate fi crezut. Dar propaganda spargerii normei s-a extins aşa de mult încât Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român adoptase prin 1951 o Hotărâre cu privire la Stahanovism – şi poate că încă eram sub incidenţa aceleia, doar că noi nu ştiam).

Prin amintirile de mai sus vreau de fapt ca lumea să înţeleagă unul din motivele pentru care Armata Română a fost cam varză în 1989 şi de ce Armata Rusă intră mâine în a zecea zi de război, deşi victoria trebuia sărbătorită după 48 de ore de la invazie. Pare-se că mentalitatea ofiţerului rus nu s-a schimbat o dată cu orânduirea socială, dar sper din toată inima ca ofiţerimea română să nu semene cu acel general în funcţie de la A3, care luase un joc video comentat de Gâdea, Tudor şi Badea ca pe un fapt real al luptelor aeriene din Ucraina. Cei trei magnifici voiau să facă rating, adică bani, sper că nu acelaşi lucru îl urmărea şi dl general. De aceea nu vreau să comentez în niciun fel tragedia aviatică din Dobrogea.

Apoi, e de remarcat că minerul Stahanov avea un moral bun, pe când soldatul sovietic trimis de Putin să-şi ucidă cosângenii prin Ucraina nu prea. Distanţa ţarului de la Kremlin faţă de propriul popor e mult mai mare decât cea impusă preşedintelui Macron de acea masă gigantică care a făcut înconjurul lumii. Distanţa faţă de ce i s-a raportat şi realitate l-a enervat rău pe domnul kaghebist, aşa că a pus în alertă armele atomice, mizând pe faptul că e mai uşor să-i faci ascultători pe generalii care posedă celelalte două chei ale cifrului nuclear decât acea parte a poporului rus care nu mai poate fi pusă la punct ca pe vremea lui Stalin.

Din păcate, Occidentul se mişcă mai lent decât coloana rusă de tancuri şi blindate de 64 de kilometri care înaintează spre Kiev. La aproximativ o săptămână de la luarea deciziei, încă mai sunt bănci ruse nedeconectate de la sistemul SWIFT, oligarhi care se plimbă cu iahtul prin golfurile vestului, ruşi care-şi văd liniştiţi de treabă în vilele de lux din Occident şi aşa mai departe. Ungaria continuă să-şi trădeze cu graţie aliaţii căutând doar profitul, cum a făcut-o de altfel şi cu Imperiul Habsburgic, reuşind atunci să transforme câteva popoare europene în propriile-i slugi – iar acum profită de normele UE pentru a le şantaja cu drepturile minorităţilor. Nu consider că astăzi poţi trece puntea cu Viktor Orbán fără a cădea în apă – asta o credea doar marele politician Dragnea. „În timp ce nu li se mai usucă gura de anticomunism, mulţi maghiari îl admiră pe Putin care vrea să refacă blocul sovietic de odinioară”, scria ieri Péter Demény pe blogul său.

Nu sunt apoi chiar de lepădat în coşul de gunoi al logicii argumentele ruseşti pentru atacarea Ucrainei: agresorii au copiat cuvânt cu cuvânt Biblia drepturilor minorităţilor naţionale a Uniunii Europene. Dacă s-a putut în Kosovo, de ce nu s-ar putea în Lugansk şi Donbas? Să-i protejăm pe cei oropsiţi, chiar dacă sunt majoritari şi fac legea în regiunea lor. Retorica asta a funcţionat de minune ani buni, inclusiv în Har-Cov-ul nostru.

De o săptămână însă europenii vorbesc doar de dreptul suveran al statelor. Să fie agresiunea asupra Ucrainei momentul schimbării de paradigmă? Trece moda LGBTQ pe planul doi şi revin statele naţionale pe primul loc?

Ei, asta ar fi chiar interesant…

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii