Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Cercetarea de faţă reconstituie câteva momente cruciale din istoria multiseculară a Bisericii din Voşlăbeni. La chemarea clopotelor sfântului lăcaş de pe deal, credincioşii se adunau laolaltă din gospodării sau de pe câmp, înfruntând primejdia. Iar credinţa neclintită în Dumnezeu i-a ajutat de fiecare dată să depăşească momentul greu, pentru că El a fost totdeauna şi pretutindeni cu ei, reazem trainic speranţei.
Pregătiţi la Blaj, preoţii din neamul Ciobotariu devin veritabili intelectuali ai vremii. Drept mărturie stă şi fondul de cărţi preţioase şi rare aflate în inventarul Bisericii din Voşlobeni şi valorificate de protopopul de Gheorgheni Elie Câmpeanu. Printre acestea – „Psaltirea slavo-română a diaconului Coresi”(1577),„Cazania lui Varlaam”(1643),„Octoih”(Râmnic,1706),„Evanghelie”(Bucureşti, 1682),„Apostol”(Bucureşti, 1683).Nu lipsea nici„Istoria pentru începutul românilor în Dachia”a lui Petru Maior.Reţinem şi numele unor alţipreoţi proveniţi din neamul Ciobotarilor menţionaţi de istoricul Liviu Boar: Petru Ciobotariu, fiu al cantorului şi învăţătorului cu acelaşi nume, cu studii teologice la Blaj, ajuns învăţător la Ghimeş-Făget şi, ulterior, preot la Reghin, Gavril Ciobotariu, preot paroh la Ghimeş peste o jumătate de veac, ambii originari din Voşlobeni.
Din acelaşi neam provenea şi cantorul Vasile Ciobotariu, frate bun cu preotul Ioan Ciobotariu. O personalitate complexă, preţuit şi controversat deopotrivă. „Inteligent, da’ beţiv”, îl portretiza sintetic, în doar trei cuvinte, una dintre nepoate, Chivuca Voaideş, a cărei mamă era fiica lui „Vasile Diacu”, după supranumele în care îl fixase obştea satului. La rândul său, Diacu’ îşi ţintuise consătenii în poreclă, adesea „de ciufală”, fiind un om hâtru, cu simţul umorului dezvoltat, nu fără o doză de cinism. Demers benefic, de altfel, chiar necesar, ajutând la identificarea rapidă a unui localnic în contextul a numeroase cazuri de identitate antroponimică – nume de familie-nume de botez. Toată viaţa a tânjit să devină preot; vis eşuat, deşi, la un moment dat, se apropiase la un pas de obiectiv. Dar se vede că, chiar dacă Îl slujea, Dumnezeu nu agrea zeul căruia i se închina muritorul, Bachus pe nume. O faptă bună tot a săvârşit, în măsură să-i anuleze toate năzdrăvăniile: a recuperat o creştină dintr-un sătuc mureşean din preajma Luduşului, extrasă dintr-o familie pe cale de a fi asimilată de maghiarii majoritari ai satului. Căsătorită cu Vasile Ciobotariu, Ileana, „Diconiţa”, avea să devină, la rândul ei, un personaj memorabil: altruistă, empatică, având şi ştiinţă de carte, îşi ajuta cu tot ce putea semenii, inclusiv redactarea unor scrisori sau documente, cei mai mulţi beneficiari fiind analfabeţi. Numai că, în mărinimia ei, nu a izbutit să fie pildă pentru soţ, să-l aducă pe calea dreaptă. Avea să-i supravieţuiască un sfert de veac Diacului, plecat să dea socoteală Stăpânului ceresc la 54 de ani, în anul 1911. Într-un portret izbutit îl prindea pe „Basiliu Ciobotariu (Cantoru’)” – după înscrisul în piatra crucii funerare – cercetătoarea Mirandolona Beatrice Dobozi, introspectând şi reconstituind, pe bază de documente, un moment esenţial din viaţa Diacului, cu impact asupra parohiei.
Profitând de o conjunctură favorabilă, cantorul Vasile Ciobotariu a instigat credincioşii greco-catolici, în număr de 1.187, să-şi schimbe confesiunea, revenind la ritul ortodox. Nu a adunat prea mulţi adepţi, doar 84 de familii, dar a reuşit să dezbine satul. Asemenea tentative schismatice, nereuşite, s-au manifestat încă după 1868, intensificate la începutul ultimului deceniu al veacului al XIX-lea. De altfel, nici o tentativă de migraţie confesională la nivel de colectivitate nu a avut finalitatea dorită, exclusiv unele cazuri individuale, motivate, în principal prin căsătorie. Ca în mai toate cazurile, şi în Voşlobeni, motivaţia convertirii nu avea nimic în comun cu o dogmă sau alta, ci deteriorarea relaţiei „turmei cu păstorul”. Capul răzvrătiţilor a ştiut să pună gaz pe foc în plănuita lovitură ecumenică. Pretextul a fost „răspopirea” forţată, pe cale civilă, nu ecleziastică, respectiv mazilirea păstorului sufletesc care îşi rătăcise turma, la doar câţiva ani de păstorit, preotul Mihail Mărieşan (instalat în anul 1886). Fiind lacom, lipsit de carismă, nu a reuşit să-şi apropie credincioşii; dimpotrivă, efectul atitudinii sale a fost scindarea sătenilor în trei „partide”: susţinători ai preotului abuziv, opozanţi declaraţi şi neutri. Hărţuielile au durat aproximativ cinci ani, până la plecarea preotului incriminat, mutat în Parohia Beica Română, satul său de baştină, la 13 martie 1894. În acest răstimp, obştea a fost răvăşită, ura şi suspiciunea luând locul credinţei, iar blestemul substituit rugăciunii. La învinuirile de fraudare a banilor bisericeşti şi de majorarea continuă a dărilor, peste puterile credincioşilor, s-a adăugat şi „nonconformismul” preotului: purta o barbă stufoasă, neimpusă de canoanele Bisericii Greco-Catolice. „Popa cu barbă” avea să rămână fără podoaba facială, barba fiindu-i smulsă de comandoul credincioşilor autoproclamaţi „Greco-Orientali” într-o încăierare memorabilă fixată în memoria satului. În toată această perioadă, „rebelii” au purtat o corespondenţă activă cu arhiepiscopia sibiană, care încuraja răzmeriţa, pe cale de a concretiza şi visul de popire al diacului, primit, chiar fără acte doveditoare (nimicite prin foc!, susţinea candidatul), la cursul preoţiei la Sibiu. Neprezentându-se în 1992, este somat de noii superiori să se prezinte un an mai târziu. Nu avea să finalizeze cursul, deşi îmbrâncit pe porţile larg deschise ale „cursului clerical extraordinar”, chiar fără acte scolastice doveditoare. În semn de preţuire a curajului de a trece la „religiunea greco-orientală”. Totuşi, viaţa avea să-i ofere şansa de a „juca”, în calitate de dublură, rolul de preot:
„Nr. 664-1893
Domnului Vasiliu Ciobotariu, candidat de preoţie Vaşlab
În caz dacă administratorul parochial al Vaslabului, George Popescu paroh Topliţa, nu se va prezenta la Vaslab pentru umblarea cu Iordanul, eşti însărcinat a-l substitui în ajunul Iordanului şi a umbla cu crucea la creştinii Greco-orientali din Vaslab.
Reghin 23.12.1893
G. Şagău m.p.”
Tentativa nu a avut sorţi de izbândă, după cum concluziona, nu fără ironie, cercetătoarea: „Finalul acestei saga a voşlăbenilor a fost un eşec. Deocamdată, nu am descoperit piese de arhivă care să vorbească despre motivul real al acestui insucces. Explicaţia poate fi plecarea preotului greco-catolic din comună, dar şi prea puţina implicare, chiar un dezinteres al ierarhiei sibiene faţă de posibilitatea creării unui avanpost, cap de pod ortodox în secuime”. Finalmente, intenţia de convertire a fost abandonată de Sibiu, iar oiţele rătăcite s-au întors la turmă.
Tot în paradigma schismei, o manifestare similară se consemna în anul 1989, îndată după „revoluţia din decembrie”. Numai că sensul era invers, de astă-dată: un grup desprins de comunitatea ortodoxă, care includea cvasi-totalitatea românilor din Voşlăbeni, a încercat, tot fără reuşită, să restaureze ritul greco-catolic. În acele vremuri tulburi, nesigure, o nouă dezbinare nu mai era capabil să suporte satul, ameninţat cu ştergerea de pe faţa pământului de „credincioşii” din satele vecine, secuizate complet şi ireversibil, deşi, cândva, locuitorii lor vorbeau şi se rugau în limba română.
Dincolo de conflictul deschis cantor-preot, un argument în motivarea intenţiei de schismă ar fi fost acela că alăturarea la masa ortodocşilor ardeleni i-ar fi ajutat şi pe voşlobenari să-şi păstreze etnicitatea, inclusiv limba străbună, în contextul în care, în perioada dualismului austro-ungar, s-au intensificat eforturile de maghiarizare a românilor din Voşlăbeni, urmărind asimilarea greco-catolicilor cu romano-catolicii şi, implicit, introducerea limbii maghiare în care să se oficieze Liturghia în bisericile lor. S-a înfiinţat Episcopia Greco-Catolică Ungară de la Hajdúdorog, răpind 83 de parohii, filii şi cătune de la Eparhiile Oradiei, Blajului şi Gherlei, însumând 73.225 de suflete. Deşi era de rit grec, noua episcopie nu a fost subordonată Mitropoliei unite de la Blaj, intrând în subordinea canonică a Arhiepiscopiei de Esztergom. Cu toată opoziţia manifestată, inclusiv demersurile şi protestele preotului paroh Alexandru Donea Donescu, susţinut de protopopul Elie Câmpeanu, românii greco-catolici din Voşlăbeni au fost trecuţi cu forţa la Episcopia maghiară de la Hajdúdorog. Pentru nesupunere şi instigare, cei doi prelaţi au fost arestaţi şi condamnaţi la câte un an de închisoare, fiind eliberaţi prin decizia Curţii de Apel din Târgu Mureş. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Parohia Voşlăbeni revine la Mitropolia Blajului, dar scenariul se va repeta, în altă distribuţie, după 1940.
Ajunse la apogeu teroarea şi prigoana în anii ulteriori Diktatului de la Viena din 1940, durată în care regimul horthyst şi-a arătat adevărata faţă şi colţii otrăviţi. exercitând numeroase presiuni în scopul dezetnicizării românilor. Or, în context agresiv, limba era inamicul numărul unu. Ocupând temporar satul, horthyştii au înălţat un rug imens în curtea şcolii, făcând scrum toate documentele din arhiva şcolii, redactate, evident, în limba română. Din păcate, nu a fost un act singular; şi urmaşii zbirilor lui Horthy, comuniştii, repetau metoda. Un primar roşu paraşutat în sat de sus, individ analfabet, incapabil să-şi scrie numele netrebnic pe un act, se războia cu arhiva Parohiei, care rezistase vremurilor potrivnice. Sursă numai bună de aţâţare a focului în soba de tuci a Primăriei, dar şi a urii. Trebuia anihilată influenţa Bisericii, stâlp al rezistenţei locului şi ţării. Spre a nimici şi urmele credinţei şi a ne debranşa de trecut, spioana sovietică ajunsă ministru în Guvernul României, Ana Pauker, mâna dreaptă a lui Dej, ordona prin 1949 Armatei Române să distrugă prin ardere 40 de metri liniari de arhivă lunar!
Oameni de vază ai satului, veritabili lideri de opinie, au fost expulzaţi de către autorităţile horthyste peste frontiera arbitrară, după ce au fost umiliţi şi maltrataţi.
Prof. dr. Mihai Suciu
