Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Fantasma Imperiului străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii ungare (I)
Interviu cu col. (r) dr. Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei de Informaţii Interne
Colonelul (r) doctor Gheorghe Raţiu a fost, până la pensionare – februarie 1990 – şef al Direcţiei de Informaţii Interne (Direcţia I) din Departamentul Securităţii Statului. Serviciul 2 din cadrul acestei Direcţii avea în competenţă şi organizarea activităţilor informative în interiorul comunităţii maghiare din România, pentru cunoaşterea acţiunilor de natură extremist naţionalistă care ar fi putut afecta siguranţa statului. Bun cunoscător al problemei, doctorul Gheorghe Raţiu, după pensionare, a scris volumul „CALVARUL”, editat în anul 2012, în care prezintă istoricul extremismului maghiar în România. Chiar din textul introducerii, autorul atrage atenţia cititorilor că „parcurgând paginile acestui volum, să nu facă greşeala de a confunda poporul maghiar, în întregul său – respectiv comunitatea maghiară din România – cu extremiştii naţionalişti”.
Recent, doctorul Gheorghe Raţiu a acordat un interviu ziarului nostru pe marginea acestui volum, pe care îl prezentăm în cele ce urmează.
– În primul rând am dori să ştim cum v-a venit ideea să intitulaţi cartea dumneavoastră CALVARUL?
– În prima jumătate a volumului CALVARUL am ţinut să prezint un scurt istoric al apariţiei extremismului naţionalist maghiar, dorind să conving cititorii că fenomenul nu este o născocire a fostei Securităţi pentru a se afla în treabă. De aceea am apelat la surse străine, scriitori şi gazetari din Occident care au observat şi au scris despre acest fenomen încă de la apariţia lui, după terminarea Primului Război Mondial. Scriitorii americani Henrietta M. Tichner şi Milton G. Lehrer şi gazetarul elveţian M. Jean Bauler, scriind despre viaţa românilor ardeleni sub ocupaţia maghiară, au considerat că totdeauna ea a fost „un calvar”. De aici m-am inspirat în intitularea cărţii mele, CALVARUL. Un calvar care, cum vedem, se întinde şi în zilele noastre, având în vedere acţiunile provocatoare ale unor lideri naţionalişti-extremişti maghiari din România, Ungaria, Statele Unite şi Canada, minciunile transmise forurilor internaţionale, mass-media şi opiniei publice despre aşa-zisa persecutare a etnicilor maghiari de către statul român.
– În carte vorbiţi adesea despre ungarism, ca doctrină a extremismului naţionalist maghiar. Am dori să ne daţi câteva amănunte…
– Cel mai concis şi complet răspuns la această întrebare îl găsim în formularea dată de regretatul cărturar RAUL ŞORBAN, patriot român din Cluj-Napoca, în volumul Fantasma imperiului ungar şi Casa Europei, editată în 1990, unde, referindu-se la extremismul naţionalist maghiar, scrie: „Doctrina ungarismului este o realitate a ţelurilor ungare de-a lungul vremii. Indiferent de marile prefaceri la care a fost supusă viaţa societăţii şi statului maghiar, ungarismul a rămas acelaşi în conţinut şi expresie. Fantasma Imperiului Ungar străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii ungare. Culorile politice pe care le-a schimbat statul maghiar, între timp, nu au modificat, în nici un fel, conţinutul ungarismului, care îşi arată esenţa chiar şi atunci când ea îmbracă hainele teoretice ale Casei Europei”. Conţinutul ungarismului la care se referă Raul Şorban este mitul „Ungariei Mari”, mitul „Regatului Milenar al Ungariei”, minciuni pe care istoricii le-au demascat cu argumente.
Noţiunea de iredentism este folosită cu sens greşit
– Faceţi la începutul cărţii, d-le colonel, o distincţie netă între sintagma extremism naţionalist şi termenul iredentism, ultimul folosit şi astăzi în sensuri şi contexte neadecvate…
– Iredentism derivă din cuvântul latin iredento, care înseamnă ceva neeliberat. Noţiunea a fost lansată de patrioţii italieni, care în secolul XIX luptau pentru eliberarea teritoriilor locuite din cele mai vechi timpuri de populaţii de origine italică şi care fuseseră cotropite şi se aflau în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Apoi, aproximativ în aceeaşi perioadă, noţiunea de iredentism a fost preluată şi s-a răspândit şi în rândul luptătorilor patrioţi români, sârbi şi a altor popoare, care luptau, la fel ca şi patrioţii italieni, pentru eliberarea teritoriilor ce le aparţineau, de sub stăpânirea aceluiaşi Imperiu Austro-Ungar. Adepţii ungarismului pretind în mod fals că lupta lor este iredentistă, pentru a ascunde adevărul istoric. În timp ce patrioţii la care m-am referit au numit lupta lor iredentistă pentru a semnifica mişcările politice de eliberare naţională a unor teritorii ce le aparţineau de drept, moştenire de la străbunii lor, naţionaliştii maghiari nu pot emite pretenţii că lupta lor este iredentistă, deoarece ei vizează să ia în stăpânire teritorii pe care le-au răpit de la popoarele vecine şi pe care le-au pierdut prin dreptatea făcută acestor popoare prin Tratatul de la Trianon. Aşadar, în vreme ce extremismul semnifică emiterea unor pretenţii nejustificate asupra unor false drepturi, iredentismul are un suport obiectiv, se referă la o luptă pentru drepturi reale, nu inventate. Preocupările naţionaliştilor maghiari, a doctrinei ungariste de refacere a Ungariei Mari prin anularea Tratatului de la Trianon sunt extremiste, nu iredentiste.
Extremismul naţionalist maghiar, falsul iredentism, nu se referă numai la pretenţii asupra Ardealului. În concepţia lor, refacerea „Ungariei Mari” vizează, pe lângă teritoriul Ardealului, şi realipirea ţinutul Voivodina din Serbia şi sudul Slovaciei.
Spre deosebire de alte mişcări sau curente naţionalist-extremiste, extremismul naţionalist al ungurilor este legat ombilical de Bisericile Creştine Maghiare şi are legătură cu modul în care s-a format primul stat al ungurilor
– În lucrarea din 1925 a scriitoarei şi ziaristei americance Henrietta M. Tichner despre uriaşul fals cuprins în Raportul Comisiei senatoriale americane condusă de reverendul Cornish, se spune că „clericii maghiari, fără excepţie, catolici, reformaţi, unitarieni etc., ascultând ordinele şefilor ierarhici maghiari de la Budapesta, şi-au transformat altarele în tribune naţionalist-şovine revanşarde”. Credeţi că s-a schimbat ceva de atunci?
– Nu. Nu s-a schimbat nimic, dimpotrivă! Acţiunile extremist naţionaliste ale clericilor maghiari au devenit acum publice. Luaţi exemplul lui László Tőkés, care fără nici o jenă atacă statul român aproape în fiecare zi, acţionând sub oblăduirea Budapestei, chiar şi în structurile Uniunii Europene. Faptul se datorează realităţii că, spre deosebire de alte mişcări (sau curente) naţionalist extremiste – cum ar fi, de exemplu, cel al membrilor Organizaţiei Ucrainenilor Naţionalişti (OUN) cunoscută în toată lumea, sau cel al bascilor din Spania – extremismul naţionalist al ungurilor este legat ombilical de Bisericile Creştine Maghiare şi are legătură cu modul în care s-a format primul stat al ungurilor. Ştefan I, primul lor rege (în maghiară „Szent István Király – Sfântul rege Ştefan), a trecut din starea lui de păgân (ca şi strămoşii săi veniţi în Europa, în Câmpia Panoniei, de undeva din centrul Asiei), la creştinism, avândul ca învăţător pe Adalbert, episcop de Praga, căruia tatăl său, Geza, ultimul principe al ungurilor din Dinastia Arpadiană, îl încredinţase pentru educare.
După moartea principelui Geza, episcopul Adalbert, dotat cu calităţi diplomatice, l-a îndrumat şi sprijinit pe tânărul său ucenic, Ştefan, să învingă în disputa cu Koppany, pentru succesiunea la conducerea Principatului Ungar şi să unească în jurul său toate triburile maghiarilor, pe care le-a convertit la catolicism în jurul anului 1000. Pentru a-şi consolida puterea ca principe, la îndemnul episcopului Adalbert, Ştefan a trimis la Vatican pe călugărul benedictin Asutrik cu misiunea de a obţine binecuvântarea Papei şi coroana regală. În ianuarie 1001, Papa Silvestru al II-lea, încântat de isprava lui Ştefan, de a fi convertit la catolicism triburile maghiarilor, i-a dat binecuvântarea şi l-a recunoscut oficial rege creştin al Ungariei, trimiţându-i în dar o coroană regală din aur cu pietre preţioase. Coroană devenită simbol sacru al Regatului Ungariei, numită „Coroana Regală a lui Ştefan Cel Sfânt”. Astfel, creştinismul a avut un rol vital în viaţa Regatului Ungariei, chiar şi după apariţia curentelor reformatoare care s-au desprins de catolicism în secolele 15-16, când jumătate dintre maghiari au îmbrăţişat ideile calviniste şi unitariene, rămânând însă la fel de pătrunşi de spiritul extremist naţionalist, animat de clericii noilor Biserici, la fel ca şi cei catolici.
Ceea ce remarca Henrietta M. Tichner cu aproape un secol în urmă, despre rolul clericilor maghiari în activismul ungarist, acest fenomen s-a transmis din generaţie în generaţie, fiind valabil şi azi. Informaţiile Securităţii, în toţi anii cât a avut în atenţie extremismul naţionalist maghiar din România, au indicat că clericii maghiari, indiferent dacă erau romano-catolici, reformaţi ori unitarieni, constituiau nucleul dur al militanţilor ungarişti, toţi fiind „cultivaţi” în acest sens de activiştii structurilor Bisericilor creştine din Ungaria, Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Suedia şi alte ţări din Occident. După marea schimbare din decembrie 1989, clericii maghiari, scăpaţi de sub controlul atent al Securităţii, nu aveau motiv să devină mai moderaţi, într-o Românie aflată în declin, cu instituţii în vădită scădere de autoritate. Clericii cultelor maghiare au şi cele mai mari posibilităţi de a acţiona în spirit ungarist. Aş menţiona doar influenţa clericilor asupra enoriaşilor, cunoaşterea stării de spirit a credincioşilor şi faptul că nu sunt obligaţi să dea socoteală organelor statului, pot să facă orice acţiune, spre deosebire de alte categorii de intelectuali unguri, cum sunt de pildă cadrele didactice, care trebuie să păstreze o doză de decenţă. (Va urma)
Interviu de M. GROZA
