/* (c)AdOcean 2003-2016 */ /* (c)AdOcean 2003-2016, MASTER: winmedia_ro.Informatia_Harghitei.All_site */
Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată. Povestea lui Vasile Teslovan al lui Toader de pe Dealul Mănăstirii Doamnei | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 17 septembrie 2021
Home » Societate » Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată. Povestea lui Vasile Teslovan al lui Toader de pe Dealul Mănăstirii Doamnei
Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată. Povestea lui Vasile Teslovan al lui Toader de pe Dealul Mănăstirii Doamnei

Centenarul Marii Uniri: Eroii nu mor niciodată. Povestea lui Vasile Teslovan al lui Toader de pe Dealul Mănăstirii Doamnei

„Pe toate crestele Carpaţilor creşte rododendronul sau sângele voinicului. La noi e mai roşu decât în alte părţi, pentru că sunt stropite cu sângele eroilor noştri. Fiecare palmă de pământ din ţara asta poartă rămăşite ale vitejilor şi nu poţi să calci şi să treci indiferent” (col. Ştefan Teslovan)

Vasile Teslovan al lui Toader de pe Dealul Mănăstirii Doamnei s-a născut la începutul secolului al XX-lea, în anul 1905. Făcea parte dintr-o familie numeroasă, aşa cum erau, odată, toate familiile din Ardeal. Când a ajuns tânăr fecior, i-a căzut dragă Valeria Maria Paşcan de-a lu’ Buha de la Mănăstire, sau Buhoaia de la Mănăstire, cum o ştia lumea în sat, o femeie tare frumoasă şi de o spiritualitate ieşită din comun, ne povesteşte nepotul acestuia, colonelul în rezervă Ştefan Teslovan.

„Şi au avut împreună trei copii: pe unchiul Ionaş, mătuşa Ileană şi pe tata. Erau oameni gospodari, aveau boi, aveau cai, aveau pământ, erau foarte harnici şi umblau mult noaptea, de aceea le zicea Buhe, ca celor mai mari păsări de noapte de pe la noi. Pe Valea Topliţei sunt mulţi cu numele de Teslovan, de aceea au porecle precum a lu’ Buha de pe Dealul Mănăstirii şi atunci toată lumea ştie că este vorba despre un Teslovan din Moglăneşti, sau a lu’ cutare, de dincolo, ca să ştie că-i altul”, precizează interlocutorul nostru.

Ne dumireşte că pe vremuri, „în Ţara Moţilor şi, în special, în Ardeal, în zona mocănimii”, familiilor li se dădeau supranume de animale, fiindcă „din educaţiile ancestrale ale moşilor şi strămoşilor noştri reiese că preiei o parte din inteligenţa, puterea, forţa animalului sau păsării cu care te botezau: Horea din Albac zis Ursu, Ion Oargă din Cărpiniş zis Cloşca, iată, fiecare duce pe lângă sine şi povestea unui animal. Lui Irimie Vîlcan de ce-i zicea Irimia Lupului? Lupul este cel mai inteligent animal, el niciodată sau foarte rar trece de două ori prin acelaşi loc, sau se va întoarce să mai mănânce încă o dată de unde a mâncat. Lupii sunt animale rezistente, străbat 240 de kilometri în 24 de ore, nu degeaba se spune că noi, românii, ne tragem din neamul lupilor.

La sfârşitul anului 1939, bunicului i-a venit ordinul de încorporare în Armata Maghiară, la Sopron, într-o unitate de artilerie antiaeriană. Strămoşul (tatăl lui – n.r.) i-a zis înainte de a pleca: Hai Vasile, să te duc dincolo de munţi, în Regat! Dar bunicul i-a spus: Tată, unde să mă duc, că muierea şi copiii îmi rămân aici şi, dacă trec munţii, vin ungurii şi mi-i batjocoresc. Şi a plecat la război. După şase luni de pregătire a fost trimis în linia întâi, până la Kursk (oraş în actuala Federaţie Rusă – n.r.), în 1943. Şi de atunci nu mai ştim nimic de el.

Când a plecat moşul pe front, tata avea nouă ani şi de atunci nu l-a mai văzut niciodată. Povestea pe care am reuşit să o aflăm de la cei mai bătrâni este că soldaţii lucrau la un rambleu de cale ferată, încercau să-l mineze, iar ruşii au dat drumul la nişte vagoane încărcate cu şine de cale ferată, care s-au răsturnat peste ei şi i-au omorât. Aşa se presupune că a murit bunicul, dar nimeni nu ştie adevărul-adevărat, războiul este urât şi negru şi moartea e urâtă şi neagră. Nu ştim nici unde a pierit, de-o fost secerat de gloanţele inamicului, nici când, că dacă aş şti unde a căzut, aş face orice să ajung acolo, vreau să văd unde a murit şi să-i aprind o lumânare. Nu una, mai multe, pentru toţi eroii, indiferent c-au fost de-o parte sau de alta, toţi merită să fie respectaţi, la fel. Singura imagine vizuală pe care o am cu bunicul Vasile este o poză.

Bunica avea o Biblie de la cuscrul ei de pe Valea Topliţei, fostul sergent Ioan Vodă, care a luptat în Armata Austro-Ungară pe front, în Galiţia, în Primul Război Mondial. În ea ţinea bunica cele şase scrisori primite de la bunicul, de pe front. Le văd în ochi şi acum, erau nişte cărţi poştale verziu, iar cel mai tare m-a impresionat una în care bunicul scria: Dragă Marie, să te sui în pod, că pe-un căprior este o piele de porc şi să faci opinci la copii. Vezi, că acolo mai e şi o piele de miel, să-i faci lui Ionaş căciulă. Şi tu, să te duci la popă, să plăteşti o slujbă, că peste zece zile vom avea un atac greu şi numai Dumnezeu Sfântul va mai şti care om scăpa. A fost ultima scrisoare primită de bunica de la soţul ei, de pe front.

Şi dacă pe bunicul nu l-am cunoscut, mi-am cunoscut bunica, pe soţia lui, mama tatălui meu, bocind. Bocindu-şi soţul, bocindu-şi copilul, care avea să moară câţiva ani mai târziu, împuşcat cu un proiectil, încă o rană deschisă a războiului, bocindu-şi pământul, boii şi caii, că venise CAP-ul. Avea momente, rare, când o mai prindeam într-o pasă mai bună şi horea câte o horă, de mergea la sufletul oricui o asculta: Rău mă doare crucea-n spate,/De puşcă şi de grenate./Rău mă doare crucea-n şale/De puşcă şi de oţeale./Cântă cucu’ pe fântână,/Eu mai am o săptămână./Cântă cucu’ pe găleată,/Săptămâna mi se gată. Puţin am prins-o cântând, dar avea un glas deosebit de frumos. A avut patru clase, făcute la unguri, dar ştia să facă de toate. A rămas văduvă la 28 de ani, cu trei copii, în vârf de deal şi a dus tot greul, cu războiu-n spate. Apoi, în toamna lui 1944, au venit ruşii şi i-au luat boii, i-au înregistrat pe front automat şi nimeni nu a putut să spună ba, nici unchiul meu Ionaş, care era la strâns fân cu ei, că le-au tras cu pistolul mitralieră la picioare şi pe el l-au dus cu boii până la Reghin. Şi a rămas biata femeie cu grânele nesemănate.

L-a aşteptat pe bunicul până a închis şi ea ochii, tot timpul spunea: Poate vine Vasile al meu. Eu şi acum mai trag speranţă, câteodată. Sufăr pentru că nu mai găsim aceste scrisori, le-aş fi ţinut ca pe aurul din cer. Bunica avea o carte de rugăciuni la care ţinea foarte mult şi aşa credem, că a scos scrisorile bunicului din Biblie şi le-a pus acolo, să le aibă zilnic aproape, când se ruga. Când a murit, verişoarele mele i-au pus cartea de rugăciuni în sicriu şi, odată cu ea, singura legătură pământească cu el, care a ţinut-o în viaţă. Când s-a dus la bunicul, s-a dus cu scrisorile lui cu tot.

Bunicul a rămas pentru mine ca o icoană a lui Iisus Hristos. Îmi aduc aminte de nişte oameni bătrâni, cu care umblam la coasă în tinereţea mea şi mai povesteau despre cei care nu mai erau. Povesteau că bunicul cânta foarte frumos din frunză şi din solz de peşte. Şi-apăi, când mai întârzia câteodată pe la birt, cum fac bărbaţii, în drumul către casă trebuia să treacă pe-un picior, pe o cărare şi atunci cânta, de-l auzeau toţi cei din sat şi ştiau că Vasile a’ lu’ Toader urcă Dealul Mănăstirii, către casă. Şi mi-l închipui şi-acum, în viziunile mele, ca pe un fel de Nechifor Lipan al nostru, din zona Topliţei. Avea 38 de ani când a murit, era în floarea vârstei.

Ştiţi voi că, în cel de-al Doilea Război Mondial, frontul pe Valea Mureşului a fost rupt de două femei, rusoaice, cu o Katiuşa, un lansator de rachete reactive? Îmi povestea bunica: Plecau ca şi cocoşarca, câte 32 de proiectile o dată, vuuuf-vuf, vuuuf-vuf, vuuuf-vuf, bătea la metru pătrat, 24 de ore în septembrie 1944. La noi în grădină era tanc lângă tanc, se cunosc şi acum urmele tancurilor.

În 14 septembrie 1944, îmi spune mama, toată suflarea din satul Platoneşti era deja refugiată pe Dealul Runcului, în pădure, cu copii mici şi mari, cu cai, cu vaci, cu oi, cu tot ce au avut, când au venit ruşii şi în noaptea de 14 spre 15 septembrie au atacat de sus, de pe Teasc, din Sărmaş, iar în retragere au dat foc la fabricile de prelucrarea lemnului de la Hodoşa şi de la Gălăuţaş, alimentate, atunci, cu Mocăniţa de pe Valea Lomaşului, pe linia ferată secundară care se duce de la Gura Secului, de la Monumentul Eroilor, vreo 20 de metri sub Călimani.

Muntele este iubit de români, pentru că în munte ne-am aflat întotdeauna scăparea de greutăţile vremii, dar şi urât, pentru că pe creasta lor întotdeauna a existat acea graniţă nedreaptă care ne-a despărţit unii de alţii. Asta a fost una dintre marile noastre greutăţi sufleteşti, hotarul acesta nedrept, pus de Dumnezeu în această ţară mare şi frumoasă”, evocă Ştefan Teslovan.

 Războiul face victime şi după ce armele tac

„Îmi povestea tata că fratele lui, unchiul Ionaş Teslovan, era de o inteligenţă deosebită, ştia matematică, desena hărţi, nu exista o armă pe care să nu o desfacă şi să o facă la loc. În 1947 s-a dus cu badea Gavril undeva, la Gura Secului, mai sus de monument, pe Hurdugaş, unde au rămas, adunate după război, arme, foarte multe muniţii şi elemente de muniţie, tot ce s-a găsit pe văile din zona teatrului de operaţii din zona Topliţei. S-au dus să caute ecrazil, un exploziv (pe bază de acid picric – n.r.), pe care femeile îl puneau în vopseaua de lână, ca să coloreze firele cu care coseau modele pe cămăşile tradiţionale, să nu iasă culoarea la spălat. Şi au găsit, la un moment dat, o încărcătură de Brandt, iar unchiul a dat cu toporul şi a sărit în aer. În familiile din zona Topliţei nu există familie în care să nu fi murit cineva, ori în Primul, ori în al Doilea Război Mondial, unii pe câmpul de luptă, alţii victime colaterale urmelor lăsate de cele două conflagraţii.

Am pierdut un bunic în război, dar am câştigat altul, pe bunicul din partea mamei, din Platoneşti. Nu exista un om mai bun ca el, cu toate că şi el a suferit foarte mult, mai ales după anii ’45, când l-au făcut chiabur, dar niciodată nu l-am auzit vorbind de rău. Era bunătatea întruchipată, omul care găsea explicaţii la orice. Atunci când se înfuria, devenea aprig şi mustaţa i se zbârlea ca un arici, avea sprâncene negre şi dese, părul tuns scurt şi întotdeauna era îmbrăcat în portul naţional. Seara îşi dădea jos chimirul şi şi-l punea sub cap, nu se despărţea de el nici la culcare. Eu am fost primul lui nepot şi mi-a povestit foarte multe, mi-a arătat foarte multe. În copilăria mea, două săptămâni, în vacanţe, eram pogăniciul bunicului, duceam boii de funie pe brazdă şi schimbam oticul (direcţia – n.r.) la teleguţă (plug – n.r.). Apoi hălăduiam pe Runc, în Coasta Strugului, pe Valea Cişcului, coboram la apă, la troaca din Gura Năgării, toţi brazii erau ai mei, mă suiam după cuiburi, mă jucam de nu mă mai puteau aduna de pe locurile unde, aveam să aflu mai târziu, au pierit ai noştri, pentru libertatea noastră. S-au dus toate, a dispărut lumea aceea de miracol în care au crezut eroii noştri. Astăzi, din păcate, nu mai este”, şi-a încheiat, îngândurat, povestea colonelul în rezervă Ştefan Teslovan.

Poveste relatată de colonelul în rezervă Ştefan TESLOVAN,
consemnată de DANIELA MEZEY

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.