Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Analogia TEONIM – TOPONIM în slujba unităţii religioase | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » Societate » Analogia TEONIM – TOPONIM în slujba unităţii religioase
Analogia TEONIM – TOPONIM în slujba unităţii religioase

Analogia TEONIM – TOPONIM în slujba unităţii religioase

Actuala criză economico-financiară alături de criza ecologică generalizată, vor putea fi depăşite, în ansamblul lor, numai dacă va fi inversată extinderea crizei morale, generată, în principal, de contestarea fără noimă a Revelaţiei, ca temei al vieţii.

Faţă în faţă cu procesele, care agravează de la o zi la alta declinul moral, material, dar şi ecologic, suntem obligaţi să recunoaştem falimentul trufaşului nostru antropocentrism. De aici şi convingerea că restaurarea omului şi a societăţii, în întregul ei, se va putea înfăptui numai prin reîntoarcerea la temeiurile divine ale vieţii, urmărindu-se în mod necesar şi depăşirea diferenţierilor religioase, diferenţieri care, la rândul lor, au declanşat prea multe stări de conflict urmate adesea de războaie nimicitoare sau de asasinate incredibile, până în zilele noastre.

Graţie spiritului său enciclopedic, Mircea Eliade a înţeles, mai bine ca nimeni altul, că istoria religiilor permite identificarea temeiurilor de unitate religioasă, care să susţină formarea unui nou umanism la scară planetară. Cu accentul pus de Mircea Eliade pe istoria religiilor se tinde, de fapt, spre originea religiilor, acolo unde apun controversele prea multelor orgolii şi schisme ce şi-au făcut loc în viaţa religioasă actuală.

Deşi cufundată în negura mileniilor şi considerată de nerecuperat, originea religiilor a devenit vizibilă, încă, de la primele încercări de analiză comparată a teonimelor, aşa încât cercetările au continuat pentru a se ajunge după câţiva ani la sintagma teoninică arhetipală, dar şi la vatra primordială, acolo unde a apărut această sintagmă teonimică arhetipală. Prin recunoaşterea ei, ca şi prin cinstirea ei se va înfăptui primul pas concret spre unitatea religioasă, devenită o mare aspiraţie a prezentului. Numai prin cinstire în comun, începând cu acel spaţiu numit „Vatra Tradiţiei Primordiale”, vom reuşi să ne ridicăm existenţa la o formă religioasă superioară aflată cu mult peste, aşa zisa, toleranţă religioasă, devenită, în fapt, un fel de indiferenţă cu o vizibilă evoluţie spre formalism şi spre secularizare.

Caracterul unic a ceea ce numim Vatra Tradiţiei Primordiale, se cere a fi pus în legătură cu rânduiala unică poruncită de Dumnezeu prin Psalmul 109, iar ca reprezentant desemnat al Tradiţiei Primordiale, Melchisedec încetează de a mai fi, doar, un rege-preot ca oricare altul, pentru a deveni acel reper unic necesar pentru a edifica unitatea religioasă. În acest sens se depun noi eforturi, iar în strădania generală de a recunoaşte şi de a valida Vatra Tradiţiei Primordiale, cercetătorii au căutat în mai multe etape să afle vatra sacră, în care a apărut numele dumnezeiesc, Iahve. Metoda pentru a identifica această vatră sacră este clasică şi se bazează pe frecventele asemănări dintre numele zeităţii şi toponimele ţinutului, în care s-a revelat zeitatea.

Aşadar, trebuia găsit teritoriul cu toponime asemănătoare numelui dumnezeiesc Iahve. Din nefericire, însă, în ciuda consistentelor eforturi depuse de cei aproape patruzeci de cercetători, rezultatele s-au menţinut sub aşteptări, în primul rând, datorită faptului că nu s-a pornit de la teonimul propriu-zis atribuit lui Dumnezeu, ci de la această transliterare arbitrară, Iahve, a codificării numită tetragrama sacră, YHWH, care fusese concepută în mod special pentru a păstra neîntinat numele Domnului. Cu acelaşi scop de a proteja numele Domnului, un alt grup de preoţi aflaţi în alte locuri au pus în circulaţie o altă codificare scrisă astăzi, ELOHIM. În fapt, cei aproape patruzeci de cercetători pierduseră din vedere, atât strădania pioasă a vechilor preoţi de a feri numele Domnului de ocara vulgului, cât şi versetul din Vechiul Testament, care precizează că oamenii au început a striga numele Domnului Dumnezeu din vremea lui Enos în chiar vatra Edenului Biblic (Fc.4, 26). Dacă ar fi luat în considerare acest verset, cercetătorii ar fi ajuns la ideea că numele tainic al lui Dumnezeu ar avea o formă asemănătoare cu numele Ţării Havilah, aşa cum s-a şi confirmat ulterior.

Până la urmă, cheia legică pentru decriptarea teribilei tetragrame s-a regăsit în fermitatea, cu care Dumnezeu i-a precizat lui Moise veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său: Acesta este numele Meu pentru vecinicie, aceasta este pomenirea Mea din neam în neam.”(Ieşirea 3, 15). Pornind de la străşnicia acestei dispoziţii, peste care n-ar fi trecut nici unul din cei care au caligrafiat Pentateuhul, reunirea primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament, se intuieşte uşor că în gândirea teologică a acelor timpuri forma YHWHpăstra acelaşi rang de încriptare cu forma ELOHIM, de vreme ce sunt forme care se înlocuiesc reciproc.

Deşi diferite ca formă, cele două nume puteau fi egale între ele dacă şi numai dacăproveneau de la unul şi acelaşi nume tainic al lui Dumnezeu. De exemplu diminutivele Vasi şi Sile sunt egale între ele şi se pot înlocui reciproc deoarece amândouă provin de la unul şi acelaşi nume, Vasile. De aici a rezultat că cele trei consoane, aflate în suma celor două forme de încriptare, YHWY şi LHM, trebuie să se regăsească în numele tăinuit al lui Dumnezeu. Cu privire la consoana M, trebuie precizat că nu reprezintă desinenţă pentru plural paradoxal ELOH-IM aproape de neexplicat din punct de vedere teologic, ci desinenţa pentru dualul formal ELOH-AYIM, folosit pentru a reda în scris prescurtat sintagma cu doi termeni, LH-LH, oarecum similară cu YH-WH. Ca desinenţă, însă, consoana M nu face obiectul decriptării, aşa încât căutatul nume tainic al lui Dumnezeu trebuie să conţină, în mod necesar, doar consoanele H,L,W.

Pentru aranjarea posibilă în cuvânt a celor trei consoane, H-L-W, matematica indică şase variante posibile, după regula lui factorial de trei (3! = 6), care se reduc la două, dacă se are în vedere că poziţia finală este ocupată de consoana H ca în structurile YH, WH sau LH. Pentru a alege, apoi, forma cu probabilitatea cea mai mare dintre cele două rămase în discuţie, s-a avut în vedere că de obicei, creaţia poartă numele Creatorului, motiv pentru care s-a ales fără ezitare forma Vilah, corespunzătoare toponimului biblic Ha-Vilah, localizat la Dunărea de Jos. Pe seama acestui toponim a ieşit la lumină sintagma teonimică, Vilah-Vilah, care conţine consoanele H, L, W. Pe baza ei s-a putut explica imediat şi teonimul atestat, Al-Ilah, care fusese forma veche pentru numele lui Allah. În fond, Ismail şi Isac erau fraţi după tată şi, ca urmare, era normal ca să păstreze acelaşi nume pentru Dumnezeu.

Dar tetragrama sacră, YHWH, concepută la început ca formă particulară de încriptare pentru Pentateuhul ebraic, păstra în fapt o relaţie de descendenţă faţă de numele originar al lui Dumnezeu strigat în vremea lui Enos (Fc.4, 26). Pentru a înţelege natura acestei relaţii din punct de vedere teologic, ajungem la Cântarea lui Moise, din care rezultă că Dumnezeul lui Israel desemnat prin tetragrama sacră YHWH, reprezenta doar una din întruchipările Celui Preaînalt (Deut.32,8-9):

8. Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu;

9. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel este partea lui de moştenire”.

Deşi destul de eliptică, această precizare revelată în Sfânta Scriptură dobândeşte o foarte mare importanţă, întrucât arată că asemenea cu neamul lui Iacov în acele vremi au mai trăit şi alte neamuri ale Celui Preaînalt. Toate, aceste neamuri, se închinau aceluiaşi Unic Ziditor, aşa după cum Avram-Evreul şi Melchisedec-Neevreul, împreună au dat slavă Celui Preaînalt, de la care a şi venit binecuvântarea: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului” (Fc.14, 19-20).

Aşadar, formularea „Cel Preaînalt” înlocuieşte tăinuitul (uitatul) nume originar al lui Dumnezeu, nume de la care pornind s-au format în acele vremuri teonime specifice, prin care fiecare grup etnic Îl invoca pe Unul şi acelaşi Unic Dumnezeu prin propria sa rostire. Întrucât fiecare teonim individualizat etnic era încă o formă înrudită cu numele arhetipal al lui Dumnezeu, s-a putut ajunge în cele din urmă la ceea ce numim sintagma teonimică arhetipală, reprezentând primul nume al lui Dumnezeu. În acest scop a fost alcătuit tabelul teonimelor prin a căror comparare se reface dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare numele arhetipal al lui Dumnezeu, acel nume strigat de oameni pentru prima dată în vremea lui Enos (Fc.4,26).

Dreptul de a trata unitar toate aceste teonime îl datorăm mitologiei şi mitologilor, care au stabilit că zeităţile, cu denumirile din tabel, au avut statut mitic asemănător, sfera mitică reprezentând chiar sfera semantică a teonimului.

Expresivă pentru oricine ar fi parcurs-o, lista acestor teonime pretindea de la sine a fi structurată ca în tabelul cu cele trei coloane corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi: slavone cu adaos vedic, greco-latine şi germanice, coloane care fiecare în parte conduc spre sintagma teonimică arhetipală, Valac-Valac. Or, această formă indică şi locul său de naştere, care s-a dovedit a fi spaţiul vlahilor de la Dunărea de Jos, acolo unde densitatea seriilor de toponime, care încep cu arhaicul cuvânt Valac, este mai mare ca în alte teritorii.

Din perspectivă strict lingvistică, trebuie scoasă în evidenţă deplina concordanţă dintre sintagma teonimică arhetipală, Valac-Valac, dedusă din considerente de ordin mitico-semantice şi cuvântul *bhlagh(s)men reconstituit pe cale etimologică pentru conceptul de preot ca om al entităţii supreme numită *bhlagh, adică blac, respectiv Vlac/Valac, concordanţă ce dovedeşte, încă odată, că sfera mitică reprezintă un criteriu semantic riguros pentru înrudirea lingvistică reală a teonimelor din tabel. Desigur, sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, scrisă Valah-Valah, cuprinde şi forma dedusă anterior, Vilah-Vilah, întrucât au în comun aceeaşi structură de consoane, V-L-H, iar din punct de vedere teologic se referă la acelaşi Unic Dumnezeu, Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului” (Fc.14,19-20)

Ca nume originar pentru Dumnezeul acelei prime religii, numită Urmonotheismus de şcoala vieneză a lui W. Schmidt, sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac justifică nu doar formarea unui mare număr de teonime precreştine, ci şi formarea mai multor cuvinte europene referitoare la ideea de conducător religios sau laic, asemuit cu un fel de „dumnezeu” mai mic al acelor comunităţi.

Dată fiind vasta înrudire mitică a teonimelor precreştine s-au întocmit dicţionare specializate, aşa cum este şi dicţionarul lui Finno Magnusen de peste 850 de pagini, care cuprinde variantele teonimice asociate zeului suprem Odin. În acest dicţionar specializat găsim stipulat faptul că Woda şi Waide-Wut sunt alte denumiri ale zeului suprem, de unde şi concluzia că, încă, din perioada pre-creştină cei ce se numeau Woda, adică Vodă sau Wai(d)e-Wut, adică Voie-Vod, au purtat conştiinţa faptului că sunt misionaţi de Dumnezeul al cărui nume l-au şi modificat pentru a obţine noul nume al funcţiei lor.

Deşi poate părea surprinzătoare prin forma ei, sintagma teonimică arhetipală, Valac-Valac, dedusă aici din considerente de ordin mitico-semantic, se dovedeşte a fi una şi aceeaşi cu sintagma teonimică Volco-Blac, dedusă pe baza considerentelor de ordin iconografic.

Validă, aşadar, prin faptul că se află la intersecţia a trei căi de demonstrare strict distincte – 1 etimologică, 2 mitico-semantică, 3 iconografică – sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, mai probează şi că teritoriul vlahilor de la Dunărea de Jos reprezintă vatra primordială a religiilor lumii, acolo unde se constată densitatea sporită a toponimelor asemănătoare cu sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac.

Pe de altă parte, localizarea primului mare centru religios al lumii pe teritoriile de la Dunărea de Jos respectă şi convingerea anticilor care ştiau că Dacia Hiperboreeană reprezenta spaţiul de unde au pornit în lume zeii odată cu preoţii lor, urmaţi de sibilele purtând tablele de legi şi cărţile de legi. Pentru rolul său unic, Dacia Hipeboreeană a mai fost numită până târziu, în perioada împăratului Traian, Polus geticus, Axis boreus, Cardines Mundi sau Kion Ouránou, ca semn că marile civilzaţii ale antichităţii i-au recunoscut statutul de vatră primordială a religiilor lumii cu importanţa sa perenă de Axis Mundi.

Cum centrul primordial al religiilor lumii este un dat imuabil, el va rămâne mereu acolo unde a fost dintotdeauna, fără a putea face obiectul disputelor teologice sau politice. Steaua Polară mai are o mişcare de precesie, centrul religios al lumii, niciuna. Istoria lumii l-a încremenit în Dacia Hiperboreeană, România de astăzi, locul comun, unde contradicţiile şi antinomiile lumii de azi se vor reconcilia în mod firesc.

Cercetător George Liviu Teleoacă

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.