Viaţa cotidiană a românilor din Gheorgheni în perioada interbelică (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 21 septembrie 2021
Home » Societate » Viaţa cotidiană a românilor din Gheorgheni în perioada interbelică (I)
Viaţa cotidiană a românilor din Gheorgheni în perioada interbelică (I)

Viaţa cotidiană a românilor din Gheorgheni în perioada interbelică (I)

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea (în 1748) era în târgul Gheorgheni, Scaunul secuiesc Giurgeu, o comunitate românească destul de importantă pentru epoca respectivă, formată din 215 suflete. Comunitatea creşte, la 1760 fiind 290 de suflete, ca apoi să scadă la 90 (1850), urmând o uşoară creştere la 96 (1857), 99 (1869), 107 (1880), 124 în 1890, ca spre sfârşitul secolului al XIX-lea să crească aproape dublu şi peste cât era la 1748, respectiv 422 de suflete în 1900 şi 447 în 1910. La mijlocul perioadei interbelice erau deja aproape 700 (697) de locuitori români în Gheorgheni.

Timp de peste două decenii (22 de ani), viaţa românilor din Gheorgheniul interbelic – încadrată într-o majoritate absolută de locuitori maghiari/secui – este definită atât de o continuitate marcată profund de şovinismul ridicat la politică de stat de până la 1918, cât şi de pionieratul unor experienţe aflate sub semnul libertăţii şi democraţiei României Mari.

Apar astfel instituţiile administrative şi militare româneşti care domină viaţa de fiecare zi a oraşului, şcoli primare, liceu în limba română, primele publicaţii româneşti – un pionierat care smulge din inerţie şi din cutumele negative de până la 1918 atitudinea românului, până atunci încătuşată într-o temniţă fără gratii, faţă de viaţa socială, politică şi naţională. Relevantă este mai ales forţa de atracţie a presei, ca mijloc de vehiculare a ideilor, a idealurilor, a adevărului, a propunerilor de viitor, o oglindă, adesea necruţătoare, după cum vom vedea, a realităţii istorice. Presa liberă poate fi adesea sinonimul democraţiei şi libertăţii omului. După atâtea secole de întuneric feudal în Transilvania – pentru români mai ales – timp considerat revolut pentru totdeauna, se iviseră astfel zorii unei vieţi libere şi moderne, cu toată splendoarea deschiderilor ei pe plan naţional, cultural, instituţional, ştiinţific, educaţional, sanitar şi al formării şi dezvoltării umane. Orăşelul de până la 1918 suferă o metamorfoză pe care majoritatea etnică nu are de ce să o privească cu neîncredere, de vreme ce libertatea şi democraţia erau pentru toţi locuitorii, nu doar pentru români. Mutaţia era vizibilă, viaţa cotidiană a căpătat un aer de normalitate, românii nu mai trebuiau să fie priviţi ca duşmani ai „idealului” – cultivat cu grijă de statul ungar – de puritate etnică maghiară. Ei nici nu se gândeau la răzbunare, ci căutau să se apropie de maghiari, spre cinstea lor, în sens modern şi european de astăzi, de acceptare firească a alterităţii, înţelegând sentimentul de frustrare al maghiarilor/secuilor după dispariţia dominaţiei statului ungar în această zonă. Din păcate, statul ungar, de dincolo de graniţă, nu s-a împăcat cu ideea vieţuirii sale în teritoriul acceptat prin tratatele de pace şi a cultivat cu patimă în spaţiul virtual maghiar ideea răzbunării – şi nimeni nu va prevedea încă răsturnarea feroce din 1940.

Viaţa românilor din Gheorgheni s-a cristalizat astfel după 1918 în jurul instituţiilor nou-create de România Mare şi este oglindită de presa interbelică; „Gazeta Ciucului” (1929-1940), condusă de omul de cultură Theodor Chindea, „Începuturi” (1934-1935) – denumire semnificativă, „Şcoala şi familia” (1925) etc. (anuare şcolare). Sigur că această viaţă de fiecare zi a românilor din Gheorgheni, fiind la „începuturile” (cum semnificativă este denumirea unui ziar) ei democratice, este mai palidă decât în oraşele mari ale Transilvaniei dezrobite, cum erau Clujul, Sibiul, Braşovul etc., dar avea farmecul şi particularitatea ei deosebite, unice. Sigur că majoritatea maghiară moştenise întâietatea pe planul economic şi al pârghiilor importante de viaţă socială, culturală şi spirituală. De la condiţia de paria ai societăţii gheorghiene de până la 1918, românii trebuiau să acceadă la cea de egalitate de şanse şi să nu fie forţaţi să rămână cantonaţi în condiţia lor de până atunci. Mai aproape de accedere erau, fireşte, românii aflaţi în funcţii administrative, juridice, militare, sanitare, şcolare ale statului român. Pe măsura trecerii timpului, românii erau tot mai conştienţi de dreptatea istorică nou-creată şi căutau să se integreze cât mai firesc în viaţa oraşului, să-şi afirme caracterul lor naţional, desigur, nu în detrimentul specificului naţional maghiar/secuiesc al majorităţii etnice, să realizeze faptul că angajarea pe plan cultural este de cea mai mare importanţă. Oraşul îşi continua viaţa pe coordonatele vieţii noi-create de statul român unit şi unitar, sub semnul prosperităţii, desigur, nu al opulenţei, ci al traiului tihnit la început, apoi al valurilor create de crizele economice din anii 1929-1933 şi al vânzolelii pe plan politic, cu aspecte şi pe plan etnic, cu cât ne apropiem mai mult de anul 1940, când ruptura istorică datorată Dictatului de la Viena va fi definitivă şi putem astfel vorbi despre perioada interbelică în Gheorgheni ca fiind deja istorie. Mutaţiile sunt definitive şi ireversibile prin apariţia ferocei perioade 1940-1944 şi apoi a „liniştitei”, dar opresivei pe planul libertăţii a perioadei comuniste (1945-1989), când intelectualii români interbelici au fost hărţuiţi şi anihilaţi. Nu suntem în condiţia unui oraş american, de exemplu, a cărui viaţă democratică şi liberă nu a suferit fragmentări ireversibile, de la înfiinţarea lor până astăzi, continuând să-şi dureze identitatea şi tradiţiile de secole.

Câteva date istorice sunt relevante pentru înţelegerea vieţii româneşti interbelice din Gheorgheni. Multiplele legături ale localităţii cu Moldova a făcut ca Gheorgheniul să obţină titlul de târg (oppidum) la începutul secolului al XVII-lea (în 1607). Din cea mai veche conscripţie nominală păstrată privind localităţile scaunelor secuieşti – lustra din 1614, aflăm că în acest târg locuiau şi jelerii Ilie Românul, Matei Românul, Ştefan Bucşa. Fireşte că nu toţi locuitorii înscrişi cu nume maghiare vor fi fost maghiari/secui.

Un eveniment pentru târgul Gheorgheni a fost stabilirea armenilor veniţi din Moldova în această localitate în perioada 1637-1762, fapt care-i va impulsiona viaţa economică şi comercială.

La 28 ianuarie 1748 s-a întocmit o conscripţie nominală a românilor din târgul Gheorgheni, în total 28 de capi de familie bărbaţi, cu 123 de copii, 3 văduve cu 6 copii şi 13 slujitori, în total 215 români. Merită menţionat faptul că mulţi au frumoase nume arhaice româneşti (scrise cu grafie arhaică maghiară), precum: Radu, Ion, Ioniţă, Ştefan, Floarea, Ursu, Lupu, Rusu, Vasile sau Văsii, Anuţa, Dochiţa, Măriuţa, Aniţa, Sanda, Şofronia, Paraschiva, Parasca, Safta, Todora, Todosia, Căluşer, Herle, Ţepeş, Maxim ş.a.

În anul 1750 se înfiinţează Protopopiatul greco-catolic Gheorgheni, în 1791, Mihai Vişoli era arhidiacon al Ciucului şi Giurgeului. La 1765, comunitatea românească din Gheorgheni – graţie marelui iluminist Gheorghe Şincai şi condiţiilor create de Imperiul Austriac – avea şcoală proprie în limba română, învăţător fiind dascălul Toader.

Austriacul Ignacz Lenk von Treuenfeld menţionează la 1839 că Gheorgheniul este locuit de secui grăniceri, de secui, armeni şi români.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, vechea biserică de lemn din Gheorgheni a ars şi a fost înlocuită cu una de piatră, edificată sub păstorirea protopopului Elie Câmpeanu, una dintre cele mai puternice personalităţi ale românilor din această urbe din epocă. Biserica a fost sfinţită în anul 1901 de mitropolitul dr. Victor Mihaly de Apşa. O nouă casă parohială a fost ridicată în anul 1905. Se părea că o oarecare prosperitate şi afirmare a spiritului românesc se simţea şi în orăşelul Gheorgheni, cu toate vehementele insistenţe ale statului ungar de a-i ostraciza prin maghiarizare pe români prin Episcopia maghiară de Hajdudorog, prin legi electorale discriminatorii, prin şcoli de stat etc.

Printre personalităţile româneşti ale Gheorgheniului de până la 1918 se înscriu: amintitul Elie Câmpeanu (1859-1937), protopop al Giurgeului (1898-1916); Virgil Şotropa (1867-1954), viitorul academician, născut în Gheorgheni, unde tatăl său, Alexandru Şotropa, a fost funcţionar regesc până în 1870; Artemiu Codarcea (1850-1903), viceprotopop în Gheorgheni (1890-1898) ş.a.

Astfel se creionează, pe scurt, istoricul comunităţii româneşti din Gheorgheni până la epoca României Mari interbelice, când apar deja semnele unei afirmări româneşti cel puţin la egalitate cu maghiarii/secuii din oraş: biserica de piatră, greco-catolică, se măreşte şi i se adaugă o clopotniţă în 1927, în timpul protopopului Artemiu Boeriu; se ridică o biserică ortodoxă, relativ mare, în anii 1929-1937, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, sfinţită la 24 septembrie 1938, în timpul preotului Aurel Negoescu, după planurile arhitectului Sterie Becu din Bucureşti, recomandat de marele istoric Nicolae Iorga, iar pictura în stil bizantin a fost realizată de Gheorghe Belizarie din Piteşti. Prin distrugerea ulterioară a interiorului bisericii în 1940-1944 şi transformarea ei în magazie, se vede că propaganda statului ungar de răzbunare feroce a avut efect asupra unor fanatici maghiari/secui care vor fi privit cu ostilitate şi nu acceptau ridicarea bisericii şi implicit a românilor la statutul de egalitate în anii interbelici. Culmea este – referindu-ne la discontinuitate – că după Dictatul de la Viena, fostul preot alungat Aurel Negoescu a revenit în Gheorgheni, a încercat restaurarea bisericii, dar apoi statul comunist l-a arestat şi dus la Canalul Dunărea-Marea Neagră, unde a şi murit. Alt semn/simbol principal al afirmării româneşti în Gheorgheniul interbelic a fost Liceul „Sfântu Nicolae” (în perioada 1920-1940), cu predare în limba română, unde era floarea „intelighenţiei” româneşti gheorghiene, profesori care vor pune bazele unei prese româneşti libere, vor fi directori de conştiințe şi propagatori ai afirmării naţionale în zonă. Aici a fost înfiinţată Societatea de lectură „Mihai Eminescu” şi o cohortă de cercetaşi, după moda epocii. Funcţionau în urbe şi alte societăţi culturale româneşti: Despărţământul Giurgeu al Astrei (înfiinţat în 1912), Tinerimea Română (filială), Liga Culturală (filială) etc. Oraşul este vizitat de însuşi marele istoric Nicolae Iorga în 19 septembrie 1931, trecând în revistă şcoala primară, grădiniţa, liceul, Primăria şi Biserica Ortodoxă în construcţie.

Viaţa cotidiană a românilor din Gheorgheni era dominată la „începuturi” de entuziasmul clădirii unei vieţi spirituale româneşti demnă de idealurile unui stat naţional statuat pe hotarele lui etnice, cu o pleiadă de personalităţi culturale, ştiinţifice şi politice de primă mărime pe plan naţional şi internaţional. Intelectualii români din oraş se gândesc în primul rând „la crearea atmosferei de frăţească înţelegere” în urbea lor, la sprijinirea intereselor locale pentru toţi locuitorii. Se gândesc că pentru a sluji „cum trebuie gospodăria cea mare a ţării, înţelegem să ne îngrijim întâi de gospodăria noastră de aici”– spun ei. Afirmă că „naţionalismul” lor, „hrănit cu esenţele curate ale culturei româneşti”, se integrează în „sentimentul înalt şi etern al omeniei”, urmărind apropierea şi buna conlucrare cu alteritatea etnică şi religioasă – se spune în articolul program, de fond, al „Gazetei Ciucului” din 10 martie 1929. Se arată că „prima condiţie a naţionalismului inteligent şi purificat de şovinism este respectul şi aprecierea justă a creaţiunilor spirituale ale celorlalte neamuri”. Aşadar, acel şovinism de veacuri este luat în vizor şi tratat prin cunoaşterea culturii celuilalt. Intelectualii Gazetei îşi asumă astfel rolul de directori de conştiinţe, asemeni marilor înaintaşi în frunte cu George Bariţiu. Ei arată că vreau să ofere românilor din acel ţinut „elementele principale pentru desăvârşirea unui stil sufletesc”. Ideea este de-a dreptul extraordinară pentru acele „începuturi” şi este valabilă şi pentru zilele noastre, când tot mai multă lume este alarmată de efectele nocive ale reţelelor de tip Facebook, scriitorul italian Umberto Eco afirmând că aceste reţele „dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili” şi că l-au „promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Gazetarii din Gheorgheni vor însă o colaborare largă cu toţi intelectualii, revista să fie scrisă „cu lumina gândului bun”, nicidecum să nu vină cei cu „duhul veninos şi meschin al politicii”. Foarte simpatici, afirmă că pe uşa lor scrie (parafrază la Dante, Infernul): „(Voi) Cei ce intraţi, lăsaţi la uşă politica şi prostia!. Evident, este vorba de politicianism, nu de politica propriu-zisă. Gazeta cere colaborarea şi de la intelectualii maghiari, amintindu-le de frumoasa înţelegere şi înfrăţire prin cultură a lui Béla Bartok. Pe români îi pune la treabă, mai cu seamă pe cei „ce pot să-şi ordoneze gândul în cadenţa scrisului”. Să colaboreze oricum, „fie sub forma completă a colaborării, fie sub forma scânteilor sugestiei. Vor să păstreze o „notă regională” revistei şi solicită din zonă „cele mai locale culori şi frumuseţi”, aduse de „pe văile cântătoare ale Oltului şi Mureşului”. (Va urma)

Vasile LECHINŢAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.