TRIANONUL ŞI CATOLICISMUL (I)

Contribuţia Catolicismului la lupta pentru înlăturarea urmărilor Tratatului de la Trianon din 1920, prin susţinerea politicii revizioniste a Ungariei, a marcat major Istoria Românilor între 1918-1945. Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania şi Vaticanul au stat alături într-o acţiune antiromânească fără întrerupere după 1918, data Unirii Transilvaniei cu România, acţiune amplificată după 1920, data când, la Trianon, Unirea a fost recunoscută. Motivaţia Bisericii Romano-Catolice Maghiare a fost una naţională – dorinţa de a se reface „Ungaria Milenară”. Motivaţia Vaticanului a fost una religioasă – dorinţa de a opri întărirea Ortodoxiei româneşti ca urmare a formării Statului Unitar Român.

Chiar din 1918, Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania s-a constituit ca forţă principală a acţiunii împotriva Unirii. Primul document în acest sens datează cu câteva zile înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. La 14 noiembrie 1918, reprezentantul cel mai important al catolicismului maghiar transilvănean, Episcopul de Alba Iulia, Májláth Káról Gusztáv, declara în Adunarea Statusului Romano-Catolic: „Viaţa Naţională maghiară merge înainte, în formă nouă. Noi, cărora binele Patriei ne este mai scump decât orice altceva, nici în aceste momente de schimbare, nu putem pierde de dinaintea ochilor esenţialul: viaţa naţională fericită, puternică. Despre conlucrarea preoţilor şi credincioşilor Diecezei mele, am asigurat deja Consiliul da Miniştri [Guvernul de la Budapesta]”. Totodată, anunţa că sprijină, „ca un singur om”, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, cel care se opunea, inclusiv cu metode violente, Unirii provinciei cu România. În şedinţa Senatului României din 12 februarie 1932, senatorul Laurenţiu Oanea, redând declaraţiile lui Májláth, concluziona: Catolicismul maghiar considera, în 1918, că „cea mai sfântă chemare era să asigure mai departe hegemonia absolută a ungurilor asupra Transilvaniei româneşti”. Era chiar mai mult, spunea senatorul, se considera „factor de diriguire a politicii mondiale. […] Episcopul Májláth s-a crezut îndreptăţit a interveni direct la Papa de la Roma, printr-o telegramă în care, nici mai mult nici mai puţin, îi cerea capului Bisericii Catolice universale să apere din toate puterile năzuinţele Ungariei – năzuinţe îndreptate întru apărarea unităţii ei milenare şi a integrităţii ei teritoriale” (Monitorul Oficial, partea a III-a, Dezbaterile Parlamentului, nr. 50 din 25 februarie 1932). Începând din 1920, chiar din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania s-a integrat, ca factor esenţial, în lupta împotriva acestuia.

La rândul său, Vaticanul a susţinut, întreaga perioadă interbelică, revizionismul maghiar: prin susţinerea Bisericii Romano-Catolice Maghiare transilvănene în lupta acesteia cu Statul Roman, pentru încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon; a frânat acţiunea naţională a Bisericii Greco-Catolice Române, obligând-o să se plaseze, de multe ori, pe aceeaşi linie cu catolicismul maghiar; a favorizat propaganda revizionistă a Ungariei. În principal, acţiunea Vaticanului de susţinere a revizionismului maghiar a avut drept motivaţie vechea linie a prozelitismului catolic în lumea ortodoxă. Dorinţa de păstrare a acestei linii ducea, în mod normal, la plasarea Papalităţii alături de Ungaria, ţară în care o bună parte a populaţiei era catolică, ţară care dorea şubrezirea României pentru că aceasta cuprindea şi Transilvania. Eventualul succes al revizionismului maghiar însemnând şi o consolidare a Bisericii Romano-Catolice, s-ar fi repetat situaţia de la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Roma doritoare de extindere a influenţei ei în dauna Ortodoxiei, susţinuse acţiunea împotriva românilor a unui Stat, Imperiul Habsburgic; după 1918, pentru aceeaşi raţiune, a susţinut alt stat, Ungaria.

În frunte cu Biserica Romano-Catolică, toate bisericile maghiare din Transilvania au încercat să influenţeze, în favoarea Ungariei, Conferinţa de Pace de la Paris, căreia i-au trimis nenumărate memorii. Era acuzată lipsa libertăţilor religioase în România, acţiunea „teroristă” a acesteia în Transilvania. Guvernul de la Bucureşti a răspuns pe larg şi foarte bine documentat, demontând toate acuzele: „Spiritul de duşmănie faţă de România, lipsa de obiectivitate în aprecierea faptelor şi neseriozitatea informaţiunilor” – erau indicate drept caracteristici ale unuia dintre memorii, cel al unitarienilor, dar valabile şi în cazul plângerilor celorlalte biserici maghiare. „Sub masca aceasta a apărării religiei, şefii bisericilor ungureşti din Transilvania, episcopul unitarian Ferencz Jósef, episcopul presbiterian reformat Nagy Károly şi episcopul romano-catolic Májláth Gusztáv, cereau ajutorul bisericilor occidentale pentru a perpetua stăpânirea unei minorităţi ungureşti şi secuieşti de 23 la sută asupra unei majorităţi de 77 la sută, din care 65 la sută români”. Un apel plin de insulte la adresa românilor a fost trimis de către cei trei episcopi către Conferinţa de Pace în 8 septembrie 1919. La sfârşitul răspunsului Guvernului Român, se prezenta scrisoarea ministrului Cultelor, Octavian Goga, către episcopii unguri din Transilvania, în care se afirma existenţa unui egal tratament acordat tuturor bisericilor din România” (Răspuns publicat în vol. Minorităţile naţionale din România. 1918-1925, 1995, p. 226).

Fără a avea consecinţele scontate de Budapesta asupra Conferinţei de Pace, totuşi multele plângeri ale bisericilor maghiare au avut anumite influenţe negative pentru România, în Occident. Emisarii Bucureştilor le-au constatat şi au încercat să le combată. Între aceştia, şi prim ministrul Alexandru Vaida Voevod constata curentul antiromânesc ce se contura în Marea Britanie, pornit de la plângerile religioase, la începutul lui 1920, în timpul vizitei pe care o făcea la Londra. Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, în acel moment preşedinte al Camerei Deputaţilor, se arăta alertat: „Enorme dificultăţi am avut pentru chestia confesiunilor minorităţilor. Am reuşit să calmez revolta în contra noastră pe urma denunţurilor şi calomniilor maghiare. […] Mitropolitul de Canterbury şi Mayer, şeful bisericilor libere, mi-au acordat credit, după ce le-am făcut un expozeu al situaţiei. Cardinalul de Londra mi-a spus că dânsul a trimis toate jalbele maghiare la Roma” (BAR, Coresp. N. Iorga, vol. 281, f. 548-551).

Mulţimea strigătelor de ajutor venite din Transilvania au avut şi o altă urmare: o serie de ziarişti occidentali şi oameni politici (precum deputatul francez Anatole de Monzie) a acceptat teza maghiară, fără o cercetare a realităţii, cu ascultarea şi a părţii române, şi a cerut revizuirea Tratatului de la Trianon abia semnat. Un articol pe această temă, apărut în „Le Monde”, avea concluzia: „Ungaria micşorată e în pericol şi un pericol de război în Balcani. […] Plenipotenţiarii noştri obosiţi au trasat harta absurdului” (Articol reluat în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 23 noiembrie 1920). De Monzie a primit un răspuns ferm din partea lui Nicolae Iorga: „De o bucată de vreme, călători streini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă, se duc. Unii se amestecă făţiş în rosturile noastre publice. […] Ce-i aduce, ştim. Sunt plângeri care nu le vedem, dar le bănuim. «Valahii se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc». Clauza minorităţilor să li se aplice! Să vie oamenii civilizaţiei ca să vadă de ce sunt capabili sălbatecii». […] La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunţă la Londra; d. de Monzie cere Camerei franceze să corecteze un tratat «nedrept». […] O mie de ani au stat valahii ăştia supt cisme şi supt copite. Ca nişte câini au fost ţinuţi la uşa stăpânilor. Acuma, însă, lucrurile s-au schimbat. Scriptura s-a îndeplini: s-au coborât din scaun cei puternici şi s-au ridicat cei umili. Şi ce răzbunare cumplită s-au fi putut aştepta. […] Şi iacă, «valahul» sălbatec n-a sucit gâtul la un pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli «ocupanţi»; revistele şi ziarele lor au avantagii cari lipsesc publicaţiilor noastre. […] Judecătorii judecă în ungureşte. Şi chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Şi aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem, decât doar să dăm înapoi ce e al nostru” („Patria”, Cluj, 13 noiembrie 1920).

În întreaga perioadă postbelică a fost evidentă susţinerea revizionismului budapestan de către Vatican. Faptul a trezit, de multe ori, riposta diplomatică a Bucureştilor. Spre exemplu, în mai 1925, o raliere la revizionismul maghiar a venit chiar din partea celui mai înalt reprezentant al Sfântului Scaun în Ungaria, Nunţiul Apostolic Schioppa. În cadrul Adunării Generale a catolicilor din Ungaria, Nunţiul a ţinut un discurs care a provocat proteste din partea Guvernului Român, Vaticanul fiind constrâns să îl retragă din post. În schimb, a primit un semn de recunoştinţă din partea lui Horthy, care 1-a decorat („Curentul” din 16 mai 1925). În august 1930, pe aceeaşi linie revizionistă s-a plasat şi discursul Cardinalului legat papal la Budapesta, cu ocazia serbărilor Sfântului Emeric: „Unguri, ajutorul lui Dumnezeu să fie cu voi. Dumnezeu fiind acel care poate schimba tristeţea voastră în bucurie”. În raportul său asupra evenimentului, reprezentantul Bucureştilor la Vatican, Nicolae Petrescu Comnen, propunea MAS să iniţieze un protest comun cu Belgradul şi Praga. Ministrul de resort, G.G. Mironescu şi Nicolae Titulescu au aprobat propunerea (AMAE, fond 71. Vatican, vol. 19 bis, f. 161). Astfel de discursuri s-au repetat cu proteste diplomatice ale Bucureştilor. Şi în oficiosul Sfântului Scaun, „L’Osservatore Romano”, apăreau deseori texte ce puteau fi interpretate ca o raliere la revizionismul maghiar. De fiecare dată, episcopii catolici maghiari din Transilvania preluau tezele respective, ca suport al acţiunii lor antiromâneşti şi pentru revizuirea Tratatului de la Trianon. Între ei, episcopul Glattfalder de la Timişoara, care adresa o pastorală enoriaşilor săi, calificând pacea drept falsă şi încheiată fără de sinceritate şi dictată de brutalitate”. Guvernul Român a reacţionat: a cerut Vaticanului înlăturarea episcopului respectiv. Reşedinţa acestuia va fi transferată în Ungaria (Idem, f. 11). (Va urma)

Prof. univ. dr. Petre Ţurlea

Comentarii:

comentarii