Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– La un moment dat, vârful de lance al acţiunilor antiromâneşti din Transilvania ocupată îl constituia studenţimea maghiară. Cum s-a ajuns aici?
– Asupra studenţilor avusese, în anii anteriori, cea mai puternică acţiune de îndoctrinare naţionalist-şovină. În 1943, în timpul manifestaţiei de 15 martie de la Cluj, reprezentantul studenţilor unguri declara: „Studenţimea maghiară nu doreşte pacea, ci victoria, pentru ca după distrugerea duşmanilor să se poată clădi o Ungarie sănătoasă, condusă numai de unguri”. După adunare, mulţimea înfierbântată, alcătuită majoritar din studenţi, s-a răspândit pe străzi cântând cântece revizioniste şi strigând „Vrem ţară fără valahi”. În aceeaşi zi, la Gilău, în cursul altei manifestaţii, colonelul Huszár Imre spunea: „Să jurăm în această sfântă zi ca asupra Clujului şi asupra ultimului petec de pământ maghiar care este al nostru să nu mai fâlfâie niciodată steag străin, zdreanţă străină. Nu mai putem suferi ca hoarde barbare, sălbatece şi inculte să ţină pe mai departe în robie pe fraţii noştri, să stăpânească pe nedrept pământul care a fost şi este al nostru”. Baronul Atzèl Ede îi incita şi el pe studenţi: „…se mai cere mult sânge maghiar pentru dezrobirea ţinuturilor de dincolo de Feleac”. În întreg anul 1943 au fost astfel de chemări adresate studenţilor unguri. În decembrie, în sala festivă a Universităţii, la o întrunire studenţească participau toate notabilităţile militare şi civile clujene, discursul principal avându-l Azasz Ferencz: „Presa română vrea să demonstreze că Ardealul este românesc. Aceasta nu este adevărat, întrucât ungurii sunt stăpânii acestui pământ din 889, când în Ardeal nu se găsea picior de valah (…) Noi am stăpânit ţinuturile ardelene peste 1.000 de ani şi, ca atare, noi ne socotim stăpâni (…). Pământul sfânt al Ardealului l-am moştenit de la Dumnezeul ungurilor şi trebuie să fie în întregime al nostru”. După discurs, studenţii din sală au scandat: „Vrem Ardealul întreg/Vrem să bem sânge de valah! Afară cu valahii!”.
– Băutul sângelui de valah părea a fi una din cele mai intense activităţi intelectuale. Se învăţau lucruri minunate pe atunci la Cluj…
– Nu pot să comentez asemenea sloganuri… În orice caz, la începutul anului 1944 atmosfera antiromânească s-a încins şi mai mult printre studenţii unguri din Cluj, mai multe manifestaţii pregătind izbucnirea violentă din martie. Pretextul era un incident minor de la restaurantul Corona din Braşov, unde fostul ministru al Justiţiei, Istrate Micescu, ţinuse o conferinţă despre Memorandumul românilor din 1892. Tocmai atunci, provocator, lua acolo masa consulul general al Ungariei, care a fost interpelat de inginerul Gavrilă Olteanu, refugiat din Reghin. Presa ungurească a gonflat imens incidentul, prezentându-l drept o crimă împotriva întregii naţiuni maghiare.
Realitatea că acţiunea din 3 martie 1944 fusese pregătită dinainte este dovedită de faptul că la nici 2 ore după întrunirea conducerii Societăţii Studenţilor Universitari Maghiari din Cluj, un numeros grup, condus de un instructor al premilitarilor, Lȍrincz, a înconjurat Căminul-internat al Academiei Române Teologice Unite, au spart una din porţi, au pătruns în curte şi în local. Studenţii teologi români au baricadat scările cu dulapuri, pentru a stopa înaintarea ungurilor. A apărut un poliţist care a tras un foc în aer şi-şi făcea drum printre asediatori; studenţii români, crezând că acesta va ancheta conflictul, au înlăturat baricada, dar poliţistul nu intenţiona decât să deschidă drumul manifestanţilor, care au năvălit în camerele internatului, distrugând tot ce au putut – geamuri, uşi, mobilier, tablouri – de la toate cele trei etaje ale clădirii. Studenţii români prinşi au fost crunt bătuţi, inclusiv doi profesori. După ce au aruncat în stradă resturile de mobilier, agresorii au mărşăluit intonând cântece insultătoare la adresa românilor şi au spart cu pietre geamurile casei în care locuia fruntaşul ardelean Emil Haţieganu.
– Dezordinile au luat asemenea amploare încât Universitatea clujeană a trebuit să fie închisă.
– A doua zi, 4 martie, acţiunile violente au continuat, fiind atacată de această dată Academia Teologică Ortodoxă, Consulatul Român, capela Episcopiei Ortodoxe, românii erau vânaţi pe străzi şi bătuţi fără nici un motiv, poliţia neintervenind. În comuna alăturată, Floreşti, studenţii unguri ai Academiei Agricole au atacat locuinţele a 11 ţărani români. În zilele următoare vandalismele s-au întins în zona gării, în cartierul Mănăştur, la Someşeni; în 5 martie a fost bombardată cu pietre şcoala românească din Gherla, elevii români fiind insultaţi şi bătuţi de faţă cu poliţia. Episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu au fost ameninţaţi cu moartea. La redeschiderea Universităţii, studenţii români au fost împiedicaţi cu forţa să participe la cursuri; pe 9 martie, câteva studente românce de la Facultatea de Medicină au fost înjurate şi scoase cu forţa de la cursuri. În aceeaşi zi a avut loc o întrunire a asociaţiei studenţilor unguri, care a cerut oficial Rectoratului excluderea din Universitate a tuturor studenţilor români.
– În incidentele de la Cluj, asupra cărora s-a păstrat mult timp tăcerea, au apărut incitări pe care astăzi le-am caracteriza ca fiind comise de profesionişti ai războiului asimetric.
– La Facultatea de Drept din Cluj apăruse un afiş cu următorul text, care incita în mod direct la crimă: „Preotul Vasvári este mort, dar episcopul valah Hossu trăieşte încă. Preotul ungur Csia este mort; nici un preot valah nu a murit încă”. Aceştia erau preoţi din Braşov, despre care se creau zvonuri că ar fi fost ucişi întrucât oraşul rămăsese, după cum se ştie, în România. Doar că înştiinţarea respectivă era complet mincinoasă şi urmărea în mod vădit incitarea. Un document de arhivă consemnează vizita la Braşov, la 24 martie 1947 (deci cu 3 ani mai târziu! – n.n.) a episcopului Márton Áron, dată la care Vasvári Adalbert era protopop catolic în funcţie! Tot în martie 1947, pe data de 7, un alt document consemnează o adunare a Uniunii Populare Maghiare, în care s-a constituit societatea „Orizontul”, în conducerea căreia a fost ales Csia Pál, „vechi luptător al cauzei maghiare”, pe atunci protopop reformat de Braşov. Aşadar, preoţii „ucişi de valahi” în 1944 trăiau bine-merci în 1947 şi urcaseră, amândoi, în ierarhia ecleziastică!
– Toate acestea aveau loc în preajma zilei de 15 martie…
– Se preconiza, într-adevăr, ca apogeul acţiunilor antiromâneşti din Cluj să fie atins de sărbătoarea naţională a ungurilor, moment tradiţional de revărsare asentimentelor naţionalist-şovine. Se zvonea că vor avea loc masacre în stil mare, cu participarea unor echipe speciale de tiraliori conduse de Atzèl Endre, au fost întocmite liste negre etc. Dar nu toată opinia publică maghiară era de acord cu asemenea acţiuni: discret, unii maghiari i-au anunţat pe intelectualii români din Cluj să stea ascunşi pe 15 martie. Un martor ocular al acţiunilor violente din urbea transilvană, Francisc Păcurariu, menţionează şi distrugerea singurei tipografii româneşti din oraş, „Naţionala”, aparţinând redacţiei „Tribuna Ardealului”: „Am asistat atunci – scrie acesta – la dezlănţuirea unor grupuri de tineri fanatizaţi, care au cutreierat Clujul în lung şi în lat timp de multe zile în şir, atacând pe orice român întâlnit în cale”. Iar o notă a Serviciului Secret de Informaţii consemna „Manifestările şi maltratările care au avut loc la Cluj şi în alte localităţi din Transilvania de Nord s-au făcut cu aprobarea tacită a autorităţilor ungare”.
În Vechiul Regat, maltratările la care erau supuşi românii din Cluj au generat o mare indignare, proteste şi întruniri publice, dar nu a existat nici un gest de răzbunare, nici un maghiar nu a avut de suferit. De altfel, pentru a nu inflama opinia publică, cenzura a blocat articolele de prezentare a atrocităţilor ungureşti. În toată presa română de dincolo de Carpaţi s-a permis doar o notă nesemnată, care a apărut în „Universul”. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
