Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (2) | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 9 decembrie 2022
Home » Cultură » Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (2)
Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (2)

Obiceiuri (expirate) din Voşlobeni: „Tăiatul curechiului” şi „Îmblătitul” (2)

Prezenta abordare îşi propune să reconstituie două obiceiuri vechi, practicate la scara unei comunităţi rurale, anulate prin colectivizarea agriculturii sau efect al progresului tehnic: „Tăiatul curechiului”, veritabilă sărbătoare a recoltării unei legume apreciate a locului – varza albă – şi „Claca la îmblătit”, respectiv treieratul grânelor. Le-am numit expirate, nu uitate, pentru că mai rezonează în memoria generaţiei mele, cu ecou neestompat şi în cazul celor pe care drumurile vieţii ne-au îndepărtat de baştină, fizic, nu şi afectiv. Or, uitarea este anticamera morţii. Alte obiceiuri (sau obişnuinţe) le-au uzurpat, îmbrâncindu-le în neant, insinuate în viaţa comunităţii străvechi de la poalele Hăşmaşului (peste câţiva ani, mai precis în 2030, se vor împlini 400 ani de la cea mai veche atestare documentară a satului Voşlobeni). Din păcate, nu toate cu efect benefic dinspre obşte; dimpotrivă, cu efect demolator, şubrezind o comunitate coezivă până mai ieri. Strâns uniţi la bine, dar mai cu seamă la greu, înfruntând şi chiar sfidând atâtea presiuni de a renunţa la specificul lor – obiceiuri, cutume, tradiţii, ba chiar la limbă şi celelalte elemente definitorii ale etniei – voşlobenarii mei au rezistat  şi (încă) vorbesc Limba Ţării.

  • Claca

Formulele de asociere, de întrajutorare reciprocă a sătenilor, fie la coasă, la „îmblătit” (treierat cu batoza), la tăiatul „curechiului” (al verzei), sau la clăcile din nopţile lungi de iarnă, şezătorile tot cu scop lucrativ ş.a., nu le-au inventat răpitorii pământului şi ucigaşii clasei ţărăneşti, comuniştii. Ele erau adânc înrădăcinate în conştiinţa şi în obişnuinţa sătenilor, acolo unde buna înţelegere opera. La batoză, erau convocate la clacă rudeniile mai apropiate şi vecinii. Batoza, numită de săteni „maşina de îmblătit”, acţionată de un motor cu ardere internă printr-o curea de transmisie însumând câţiva metri buni, avea un traseu bine stabilit, de la o gospodărie la alta, până când, din cauza pericolului de incendiu, a fost mutată la arie, un perimetru dinafara satului, „La Vedere”.

Şura, edificiu gospodăresc destinat depozitării furajelor pentru iarnă, fân, otavă, paie, avea rezervat loc şi pentru snopi, spaţiul fiind eliberat după treierarea cerealelor spre a adăposti otava, furaj rezultat la a doua coasă; o hrană mai restrânsă cantitativ, dar mult mai valoroasă, mai fină, rezervată mai mult animalelor mai mici şi mai sensibile – viţei, mieluţi. Nu erau excluşi nici râmătorii; li se servea şi nu refuzau otava crudă.Gospodarii mai înstăriţi, cum erau şi ai mei, aveau chiar două şuri. După ce au fost eliberaţi de pământul străbun, iar acareturile nu le mai erau de trebuinţă, fratele mijlociu i-a lămurit pe părinţi să vândă una dintre ele; a dispărut şura nr. 2 şi în ograda casei părinteşti a apărut o Jawa 125 roşie, vehicul intrat în modă şi în circulaţie. Bicicleta „Carpaţi”, de-acum răblăgită bine, mi-a revenit mie.

„Maşina de îmblătit”, batoza, era tractată de boi dintr-o gospodărie în alta. Masivă fiind şi neîncăpând pe poarta ogrăzii, se decupa un segment de gard spre a-i facilita accesul. Odată parcată la locul faptei, fiecare ostenitor îşi ocupa cu precizie locul stabilit, conform „regiei”: tinerii aruncau cu furca snopii din podul şurii pe podea. Alţii îi săltau, rând pe rând, pe batoză, unde fetele tăiau cu secera legăturile din spice ale snopilor, iar mecanicul împrăştia spicele,înfulecate lacom de maşinărie şi mistuite în burdihanul ei uriaş. Bărbaţii înlăturau şi depozitau paiele şi pleava de la gura batozei, iar alţii hămăleau în podul casei sacii cu boabe aurii. La final, se aşezau cu toţi şi se cinsteau la o masă… tovărăşească, frugală, în casă sau chiar la botul calului, pregătită din timp de gospodină.

Mai încoace, pompierii au interzis depozitarea snopilor de cereale la şură, spre a preveni incendiile. S-a stabilit un spaţiu de depozitare la marginea satului, La „arie”, unde fiecare gospodar îşi clădea în stog snopii de cereale păioase, transferând aici clăile de pe ogor. Erau aliniate perfect pe două laturi, lăsând drum la mijloc pentru accesul batozei. O vreme, scenariul a fost acelaşi, transferat de la şură la arie – personaje, regie, desfăşurare – până au intervenit propagandiştii noului regim, care avea să discrediteze şi să spulbere toate rânduielile ţărăneşti. Ei au introdus şi un moment de destindere în mijlocul „spectacolului” treieratului la arie: moment cultural-artistic. La apariţia „brigăzii artistice de agitaţie”, totul amuţea. Batoza încremenea, zgomotul asurzitor al motorului care o acţiona prin intermediul unei curele de transmisie nu tocmai scurte, spre a evita posibilele incendii declanşate de scânteile motorului, amuţea. Oamenii se adunau în cerc, siliţi să asculte tot felul de aberaţii şi ironii, însăilări de doi bani, naive şi virulente la adresa „chiaburilor” lacomi şi hrăpăreţi, cei mai harnici gospodari ai satului în realitate, veritabile modele de hărnicie şi organizare, care ştiau şi preţul pământului, şi al muncii. Nelipsit din desfăşurător un şlagăr apologetic, debil dinspre imaginaţia poetică, al vremii, militând pentru emanciparea tovarăşelor femei. Cântecul „Ilenuţă, tractoristă”, şlagăr net detaşat de orice altă încercare, lăsat în urmă poate doar de „Marina, Marina, Marina”, elogia chipul şi aptitudinile femeii emancipate, ajunsă egală bărbatului, „înnobilând” clasa muncitoare, dar şi râvnită de tovarăşii muncitori, în timpul liber: „Ilenuţă tractoristă,/Zile-ntregi şi nopţi la tine mă gândesc./Ilenuţă tractoristă,/Doar cu chipul tău în gând muncesc./Gândul nu-mi dă pace, orşice aş face,/Ilenuţă, draga mea!/Şi-ntr-o dimineaţă,/Te-oi cuprinde-n braţă/Să-ţi spun toată dragostea”. În plan ficţional, dorinţa nimicitoare a harnicului mecanizator agricol se împlinea, aşa cum şi perla folclorului, „Mioriţa”, o finaliza detectivistic, Sadoveanu, primul şi ultimul boier… roşu, care dădea cu „Baltagul”, spulberând ucigaşii ciobanului moldav ortoman şi fatalist.

Acum şi aici, acţiunea se derula în schimbul trei. Răpus de dorinţă, tractoristul s-a oprit din lucru şi s-a tras în umbra tractorului, în partea stângă. Inopinat, s-a ivit din noapte, ca o umbră – cine credeţi?! Da, Ilenuţa, tractorista fruntaşă. Îşi asumase şi ea schimbul de noapte, întorcând brazde reavăne la lumina farurilor. Actul următor, cu mai multe scene incendiare, avea să-l imortalizeze poetul proletcultist, cu realism socialist, la persoana I: „Într-o noapte, sub argint de stele,/Te-am posedat lângă tractor”. Acuma, nesiguri, nu avem probe certe că posedata să fi fost Ilenuţa. Nu era tocmai moral, nu cadra cu profilul ei, dânsa se ţinea prea tare de normele „ietice” ale comuniştilor, chiar dacă s-ar fi aflat sub acoperirea întunericului, în schimbul de noapte, pe ogorul ce tânjea după sămânţa de primăvară, în pauza de o ţigară. Mai degrabă, o mândruţă rătăcitoare prin noapte, una, numai una, dislocată dintr-o baladă veselă înainte şi tristă după… 9 luni, de-a „poetului ţărănimii” pătimite şi pătimaşe, George Coşbuc.

Ideologia fermă era arma cea mai calibrată a tovarăşilor înroşiţi. O fi prestat sau nu ea în noaptea cu pricina, zilele îi erau numărate şi triumfalei Ilenuţe! După ani de glorie, urcată la înălţimea top-modelului, profesional şi uman, avea să sucombe în anonimat. Clasa muncitoare era tot la volan, al tractorului, nu al ţării, cum fusese proclamat, dar Ilenuţele ţinteau tot mai sus. Chiar deasupra bărbatului: o Ilenuţă-Elenă, din neamul Petreştilor îl depăşea prin sclipirea inteligenţei pe „Cel dintâi Bărbat al ţării”, Nicolae pe numele mic. Se declarase „academician profesor, doctor, inginer”,acaparând cu dezonoare toate rangurile şi titlurile academice posibile şi imposibile. Cum să se lase concurată de o tractoristă semianalfabetă, transformată în vedetă, fosta textilistă fruntaşă devoratoare de tovarăşi, ajunsă „prima tovarăşă” a ţării?!

Unii români, amnezici, nu „nostalgici” cum le place să fie încadraţi, se prefac a fi uitat umilinţele şi lipsurile. Ar fi nimerit să fie închişi într-o rezervaţie, unde să li se reconstituie, pentru o durată necesară fixării cunoştinţelor, „binefacerile” societăţii socialiste multilateral dezvoltate! Două-trei ore la coadă în faţa alimentarei pentru o punguţă cu tacâmuri de pui (în caz fericit, „Fraţii Petreuş” – doi pui scheletici într-o pungă) sau un sul de hârtie igienică, să li se restricţioneze drastic raţia de benzină, să nu poată pune gura pe o portocală, să frece caloriferul îngheţat din apartament, să nu poată trece, nici împuşcat, graniţa, să-i intre partidul în pat, sub plapumă şi să-i impună planningul familial, câţi copii, când, unde, cum. Suficient un zâmbet, nu o schiţă de protest, augmentat de tovarăşi de bună credinţă, şi te trezeai cazat unde nimeni nu-şi dorea: la „pârnaie”. Aş putea continua enumerarea „binefacerilor”, dar mă opresc. Şi mă cutremur. Şi vă înjur, cu tot respectul – pe care mi-l datorez! – pe toţi fariseii abuzivi în numele unui ideal străin acestui neam şi acestui popor.

La finele „acţiunii” de treierat/îmblătit, gospodarul întindea masa în umbra unui stog, înfruptându-se toţi actanţii, inclusiv „artiştii” şi instructorul-agitator. Se ciocnea şi un păhărel de tărie, cu urările cuvenite. S-a adăugat şi o obligaţie suplimentară, apropo de masă: să hrănească şi ţara, clasa muncitoare „aliatul de nădejde al ţărănimii”, care îi furniza, contra-cost, uneltele agricole. La încheierea treierişului, ţăranul era obligat să pună deoparte, să transporte la oraş şi să predea „La Bază” o parte substanţială a recoltei numită „cotă”. Cel puţin o treime mergea pe apa sâmbetei. Cu o treime se alegea şi colectivistul dedat cositului. Recoltând fânul de pe fostul lui teren, ajuns „la comun”, din trei căpiţe, una îi revenea omului să-şi poată ţine o văcuţă în ce mai rămăsese din gospodăria proprie. Cei mai descurcăreţi îndesau bine una dintre căpiţe, dar nu totdeauna tocmai aceea îi revenea lui, aflat la cheremul brigadierului, mai îngăduitor sau intransigent-tembel. Drumul umilinţelor nu se încheiase. Ajuns la baza de predare, la oraş, cu propriul mijloc de transport, în loc să i se mulţumească, era mustrat şi amendat sub diferite pretexte: că cerealele au prea mare grad de umiditate, că boabele sunt prea mărunte. Mărunţi şi zbiri erau chiar conţopiştii aroganţi cu ţăranii, slugi preaplecate în faţa şefilor. Mărunte şi netrebnice erau şi vremurile. Un prag suplimentar pentru voşlobenarii români era contextul etnic: mai toţi amploiaţii erau unguri; rarii români care răzbeau se puteau menţine doar prin compromis, cu prestaţii de obedienţă vizavi de şefii vorbitori de altă limbă. Vrând-nevrând, românii au fost siliţi să-şi însuşească limba „superiorilor”. Unii, chiar şi cutumele acestora. Se-nţelege, cu rabat la demnitate, la care cei mai mulţi nu au achiesat. Au preferat să-şi păstreze neîncovoiată coloana, prezervându-şi, totodată, cu sacrificii, limba şi neamul.

Cât despre claca la îmblătit, străvechiul obicei tot ar fi dispărut, simultan cu progresul în domeniu: a fost inventată combina (iniţial „combaină”!), transferând treieratul în lan, combinat cu recoltarea propriu-zisă a cerealelor păioase.

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.