Mărţişorul din a doua jumătate a secolului XX, în nordul judeţului Harghita

În nordul Harghitei, în secolul trecut, mărţişorul era încă simplu şi se lucra în familie. Din câteva mărturii se poate concluziona că era alcătuit din firul alb-roşu realizat din bumbac sau mătase, care se termina în cănaci şi la care se adăuga sau nu o amuletă, lucrată de asemenea manual. Capetele alb-roşii, ce apar sub diferite forme (cănaci, pompon rotund sau aplatizat, pătrat simplu sau dublu, stea cu opt colţuri, din mătase sau cu mărgele) se făcea fie direct din prelungirea firelor, fie erau înfăşurate pe bucăţele de carton sau furnir, în formele amintite, ori li se adăugau mărgele mărunte, folosite în zonă pentru registrele decorative ale cămăşilor femeieşti, care se înşirau pe aţă ori pe o sârmă subţire, ordonate apoi în forme florale. Amulete nu prea aveau oamenii de rând, ci numai cei mai înstăriţi, care includeau la mărţişor un bănuţ de aur.

La întrebările „cum se făcea mărţişorul la sat mai demult (n.n. – referindu-ne la intervalul 1950-1970), din ce materiale şi cine le lucra?”, câteva dintre persoanele solicitate mi-au răspuns:

„În anii ’50-’60, confecţionam mărţişoarele împreună cu mama. Firul îl răsuceam din mătase albă şi roşie. Se găseau papiote de mătase la mercerie. La capete legam cănaci, unul alb şi unul roşu. Se făceau mărţişoare şi cu pompoane sau cu pătrăţele simple ori duble (steluţe cu opt colţuri). Purtam mărţişoarele fără amulete. Pot să ilustrez cu mărţişorul cu steluţe minuţios elaborat de Vasile Hurubă (Sirică) în anii 1960, păstrat ca amintire de sora lui, prof. Livia Panciuc-Hurubă. Livia era colega mea de clasă şi avea cel mai frumos şi delicat mărţişor” – prof. Doiniţa Ana Dobrean (Subcetate).

„Îmi amintesc cu nostalgie de primii ani de şcoală când, pentru prima dată, mica mea m-a învăţat să fac mărţişoare. Obiceiul de a dărui băieţilor mărţişoare de 1 martie era unul extrem de motivant pentru a te «specializa» în confecţionarea lor. Firul delicat de mătase, alb şi roşu, îl răsuceam cu răbdare, şnurul care rezulta din răsucirea celor două fire era tăiat la o dimensiune potrivită după care la ambele capete se prindea câte un cănăcel alb şi roşu. Îmbrăcam în mătase cartonaşe sub forma de bănuţi, sub forma de floare sau de cruciuliţa, dar şi sub forme geometrice, romb sau pătrat, funcţie de imaginaţia fiecărei mame care îşi iniţia copila. Acestea erau ataşate la mărţişoare şi aveau rol de medalion. Mărţişoarele le puneam într-un soi de pliculeţe pe care tot noi le făceam, scriam pe el numele băiatului, iar în ziua de 1 martie, la prima oră, ofeream mărţişoarele băieţilor pe care îi plăceam sau ne erau neamuri. Primul mărţişor îl dăruiam doamnei sau domnului învăţător. În ziua de 8 martie primeam plata mărţişorului, fiecare băiat la care i-ai oferit mărţişor venea cu un dar care consta într-o batistuţă, o ciocolată sau o maşinuţă cu parfum şi nelipsitul sărut pe obrăjori. Cel mai frumos mărţişor îl păstra mica pentru mine, mi-l prindea de uniformă şi îl purtam toată luna martie, apoi îl descosea şi îmi spunea să merg să îl prind într-un măr sau un prun. Mai târziu am aflat că mărţişorul are rol protector şi cu siguranţă poartă în el o valoare sacră” – Livia Harpa (Topliţa).

„Îmi amintesc vag că la Topliţa, căci eu de-acolo sunt, ne făceau mamele acel şnur roş-alb, apoi când am mai crescut, le făceam noi din mătase, aşa cum sunt şi acum, sau din bumbac, sub formă de canafi (cănaci), ciucuri rotunzi şi cu amulete pătrate (se «îmbrăca» un cartonaş pătrat, cam de 1-2 cm cu mătase albă şi roşie, într-un anumit mod)” – înv. Ileana Todor (Topliţa/Subcetate).

„În anii ‘70 făceam mărţişoare din placaj subţire sau furnir ori dintr-o cutie de chibrituri. Decupam pătrate sau romburi şi le înveleam cu fire albe şi roşii din bumbac, intercalate” – Angelica Cotfas (Subcetate).

„Se făceau bănuţi din mătase de cusut cu diametrul de 1 cm, se adunau în mănunchi, se legau la mijloc, se desfăceau şi se călcau cu ticlăzăul (fierul de călcat cu jar) sau pe cartonul subţire de la cutia de chibrituri, cu latura de 1 cm sau cât era marginea îngustă a cutiei, cu fir de aţă roşie şi albă (aţă de cusut), modelul se făcea pe diagonala pătratului” – înv. Aurica Morar (Gălăuţaş).

„Îmi amintesc cu nostalgie cum făceam şnurul, din fire de mătase (aveam mătase fiindcă se cosea cu ea), bineînţeles alb şi roşu, le răsuceam, iar la capete puneam cănăcei. Voiam să iasă cât mai frumos şi diferit de a altor copii. Îl făceam după forma unui nasture, să fie rotund şi-l puneam la presat între cărţi. Mărţişorul, cum îi spuneam noi (n.n. – amuleta), se făcea din mărgele mici, precum cele ce se coseau pe ie, înşirate pe o sârmuliţă şi inventam tot felul de floricele” – Olimpia Croitor (Ciobotani, Stânceni).

Mărturii vizuale ale unor mărţişoare de mai demult s-au păstrat extrem de puţine. De aceea ilustrez materialul cu un număr limitat de imagini, obţinute de la prof. Doiniţa Ana Dobrean şi înv. Aurica Morar, cărora le mulţumesc din nou pe această cale.

„Şnurul este mai important decât obiectul ataşat lui. Acesta este mărţişorul autentic” – dr. Virgil Niţulescu

Citatul aduce o clarificare importantă, pentru că în timp şi chiar şi azi au fost şi sunt persoane pentru care nu a fost/nu e clar dacă numim mărţişor firul alb-roşu ce leagă obiectul/amuleta sau amuleta în sine.

Mărţişorul, element de patrimoniu imaterial înscris în lista UNESCO, este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate. Ştim despre mărţişor că e prezent şi în cultura altor popoare din sud-estul Europei, cum sunt bulgarii, sârbii şi grecii, care îl contextualizează în mod similar poporului român. În satul tradiţional din Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei şi sudul Dobrogei, luna echinocţiului de primăvară şi a Anului nou agrar se numea Mărţişor. Acesta era reprezentat doar de şnurul bicolor, fără alte accesorii. Primele mărţişoare erau făcute din lână albă şi neagră sau albă şi albastră şi se dădea în dar în ziua din martie în care apărea Luna Nouă. Firul tors înseamnă trecerea timpului şi a vieţii omului. Transilvănenii agăţau mărţişorul la uşi, la ferestre sau de coarnele animalelor pentru a speria duhurile rele. Păstrarea şi transmiterea obiceiului de a dărui acest simbol al primăverii este încurajată an de an şi de instituţiile de cultură prin activităţi de învăţare nonformală.

Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni organizează în fiecare primăvară, în cadrul proiectului Atelierele Primăverii, serii de ateliere tematice la sediul central şi la sediile punctelor muzeale, în cadrul cărora şcolarii şi preşcolarii află povestea acestui element de patrimoniu şi confecţionează mărţişoare pe care le dăruiesc celor dragi.

Cosmina Marcela Oltean (MNCR)

Comentarii:

comentarii