Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Ion Iliescu: „Trebuie să luăm petele de pe voi şi să le punem pe terorişti”
Serviciul Român de Informaţii a declasificat 13 dosare care făceau parte din aşa-zisul Dosar al Revoluţiei – investigaţiile Comisiei „Decembrie 1989” a Senatului României, care a cercetat evenimentele din Bucureşti şi din ţară din perioada 1-31 decembrie 1989.
Comisia senatorială a funcţionat din 1992 până în 1996, condusă pe rând de Sergiu Nicolaescu, Constantin Ticu Dumitrescu şi Valentin Gabrielescu. Activitatea acesteia a fost extrem de controversată întrucât fiecare şef de comisie a îndreptat cercetările conform convingerilor proprii, la care s-au adăugat presiunile politice, ale diverselor segmente ale societăţii şi ale personalităţilor vremii, interesate să ascundă mizeria proprie şi s-o scoată în evidenţă pe a altora.
În primul rând, documentele nu sunt aşa de spectaculoase cum ne-am fi aşteptat; sunt, în mod evident, lacunare, din mai multe pricini: ordinul din 22 decembrie de a fi arse documentele şi distruse dosarele în lucru, distrugerea unor acte din iniţiativa proprie a ofiţerilor, faptul că în multe judeţe sediile securităţii au fost vandalizate iar cadrele au fost reţinute şi chiar arestate în unităţile militare ale MApN, „perioadă albă” din punct de vedere al culegerii de informaţii.
Eduard Hellvig susţine că prin acest gest SRI a „publicat toate documentele pe care instituţia noastră le mai avea în păstrare cu privire la Revoluţia din 1989”, dar nu se poate omite faptul că nici astăzi Ministerul Apărării n-a eliberat arhivele reţinute în 1989 de la Securitate, nu se ştie după ce criterii, aşa cum nu poate fi omisă realitatea că după 22 decembrie a rămas la inspiraţia fiecărui cadru al securităţii ce să facă cu informaţiile pe care le deţinea, neştiind cum va fi apreciată în viitor munca şi atitudinea lor, din moment ce oameni pe care îi urmăriseră zeci de ani au devenit peste noapte eroi ai luptei pentru libertate, iar o bună parte din cei documentaţi ca spioni sovietici conduceau ministere şi dădeau directive pe la televizor. Aşa că, majoritatea au ales pensia şi tăcerea.
Din afirmaţiile celor care au vorbit, au dat interviuri ori au scris cărţi e foarte greu de decelat adevărul. Unii or fi fost sinceri şi n-au fost crezuţi, alţii au dezinformat copios şi au fost luaţi în seamă. Colonelul Păsărin de pildă, face şi azi furori pe net cu susţinerea că cele 42 de persoane aduse de la Timişoara şi arse în crematoriu au fost trupe de comando formate din români aflaţi demult în Ungaria, depistaţi şi împuşcaţi de oamenii generalului Nuţă, pentru că nici unul n-a fost căutat de vreun membru al familiei. Dar lista martirilor ale căror trupuri au fost arse la crematoriul „Cenuşa” (38 de nume, atâtea se cunoşteau atunci) a fost publicată încă din 1991 de patru ziare („Renaşterea Bănăţeană”, „Adevărul”, „Naţiunea”, „Timişoara”), actualmente existând un monument cu numele complete unde se ţin anual servicii religioase la care participă şi membri ai familiilor celor crematorizaţi. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, cercetător asiduu al evenimentelor din decembrie 1989, opinează însă că identificarea cadavrelor incinerate este extrem de aproximativă.
Nu există identitate de opinii nici în privinţa coloanelor de turişti sovietici, exclusiv bărbaţi atletici în maşini LADA cu numere de URSS, semnalaţi în rapoartele aproape tuturor Inspectoratelor Judeţene de Securitate din ţară. Dr. Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei Informaţii Interne în Departamentul Securităţii Statului, susţine, într-un mai vechi interviu acordat Informaţiei Harghitei, precum şi în volumul După un sfert de veac, că în timpul perestroicii lui Gorbaciov comerţul privat fusese liberalizat – şi că mulţi funcţionari din administraţie, inclusiv miliţieni, practicau această îndeletnicire şi tranzitau România, ezitând să declare scopul real, pentru a nu plăti taxe. După 1989 celebrele pieţe ale ruşilor au apărut şi la noi, doar că acei comercianţi nu prea semănau cu luptătorii de elită, iar circa 80% din vânzătoare erau femei.
Alături de foşti lucrători în serviciile de informaţii care aduc argumente foarte serioase cum că revoluţia din decembrie 1989 se mulează perfect pe Operaţiunea Nistrul a serviciilor militare sovietice, se află şi cei dispuşi să-şi bage degetele în gât cum că Gorbaciov a fost cel mai drăguţ băiat din lume. În astfel de condiţii, adevărul va mai aştepta multe zeci de ani disimulat în ceaţa intereselor marilor puteri. Americanii şi-au creat legenda că-şi desecretizează arhivele la timp, conform legii lor, dar nimeni nu ştie dacă acest lucru se întâmplă cu TOATE dosarele. Generaţia care va fi în viaţă pe când ruşii vor binevoi să-şi desecretizeze arhivele (ei o fac când vor, indiferent de legile naţionale sau internaţionale – şi îşi pot permite să nu vrea niciodată), vor afla probabil ceea ce nu vor şti niciodată generaţiile de azi. În definitiv, toată lumea aştepta cu înfrigurare, în anii ’80, să se învârtă roata în România, dar nu cred că erau nici 10 la sută care ar fi dorit ca roata să fie învârtită de ruşi.
A doua surpriză este că degeaba te aştepţi exclusiv la un narativ cu spioni, din moment ce circa 70% din notele şi informările securităţii erau pe teme economice. După cum reiese din cele 13 dosare, Direcţia de contrainformaţii în sectoarele economice „a acţionat intens în scopul informării factorilor guvernamentali în care au fost evidenţiate multitudinea stărilor de lucruri negative, deficienţele grave existente în ramurile industriei energiei electrice, chimiei şi petrochimiei, metalurgiei, construcţiilor de maşini, industriei miniere, a petrolului şi geologiei, a industrializării lemnului, celulozei şi hârtiei, transporturilor feroviare şi navale, agriculturii, precum şi efectele consecinţelor acestora în plan social”. Urmează multe detalii şi exemple nominale, de la Combinatul Chimic Târnăveni la Tractorul şi Rulmentul Braşov, de la ARO Câmpulung la Rulmenţi Bârlad, de la Electroputere Craiova la IM Bălan, unde „cele două staţii de preparare a minereului au fost oprite, iar din 8 puţuri de extracţie sunt în funcţiune doar 2. La instalaţiile oprite există pericolul îngheţării conductelor de apă. Acelaşi pericol există şi la Întreprinderea Minieră Harghita, în cadrul instalaţiilor de preparare de la Harghita-Băi şi Miercurea-Ciuc”. Aşadar, factorii guvernamentali şi politici cunoşteau în detalii toate problemele industriei, nu mai vorbim de cei judeţeni. Şi totuşi, lucrurile au mers mai departe spre dezastru.
Se urmărea şi raporta zilnic producţia şi consumul de energie electrică, defalcat pe centrale cu cărbune, centrale pe hidrocarburi şi centrale hidro, alimentarea cu gaz metan. Pe cifre exacte se raporta aprovizionarea Capitalei, de pildă în data de 16 decembrie: la carne, din 383 tone s-au livrat 167, la ouă, din 2.322.000 bucăţi s-au livrat 1.182.000, la legume, din 871 tone s-au livrat 235 tone, la cartofi, din 1.258 tone s-au livrat 507 tone, la orez, din 129 tone se livraseră 27,2 tone; nici măcar fasolea nu ajungea: din 322 tone se livraseră doar 27,2 tone.
O situaţie oarecum nouă s-a creat prin afirmaţiile directorului Eduard Hellvig, rostite chiar cu prilejul desecretizării, conform cărora „ şi fosta Securitate a avut o contribuţie importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanţilor anticomunişti din decembrie 1989. Acel aparat represiv al statului român de atunci este condamnabil pentru că avea ca prioritate apărarea Partidului Comunist şi a conducătorilor săi, nu era un serviciu de informaţii dedicat apărării cetăţenilor”.
Din cele 13 volume de documente nu reies fapte de „reprimare sângeroasă”, ci doar că unele cadre au participat la interogarea celor arestaţi înainte de 22 decembrie, acţiuni despre care nu se poate spune că s-au petrecut cu exces de eleganţă. Era de aşteptat ca Securitatea să nu aibă în propriile informări dovezi care s-o inculpe, din moment ce toţi lucrătorii ei, inclusiv conducerea superioară, au negat intens şi continuu că ar fi tras în populaţie ori că s-ar fi opus procesului revoluţionar. Oricum, afirmaţia directorului Hellvig face parte – în opiniile unor analişti – din mai noua orientare de a mai uşura umerii armatei de povara reprimării demonstranţilor, aceasta din urmă documentată fără dubii.
În sprijinul acestei teorii vin şi unii jurnalişti ai TVR care au încercat să facă, îndată după decembrie ’89, un serial „pe bune”, doar că totul a început cu o drastică cenzură şi până la urmă n-a ieşit nimic: cică Ion Iliescu ar fi convocat generalii agenţi ai GRU, pe care i-a pus imediat în funcţii mari, la un consiliu de taină, unde Brucan a tras concluzia că armata este unicul sprijin cu adevărat puternic al noii puteri, dar impedimentul este că poartă petele reprimării sângeroase dinainte de fuga cuplului ceauşist. Versatilitatea lui Ion Iliescu n-a dat greş nici de această dată: „trebuie să luăm petele de pe voi şi să le punem pe terorişti”. Intervenţiile sale alarmist-isterice la TVR pe tema teroriştilor care trag din toate poziţiile sunt cunoscute de toată lumea, dar puţini bănuiau atunci că Ion Iliescu este atât de talentat şi că ar fi luat cu brio examenul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Poate că în atare situaţie ne-am fi ales cu un actor de colecţie şi cu o ţară mai bună, dar n-am avut noroc.
E puţin probabil ca adevărul pur să mai iasă vreodată la lumină, din moment ce a trecut atâta timp şi unii actori importanţi ai acelor evenimente au decedat, iar alţii au un comportament contradictoriu, pierzându-şi orice umbră de credibilitate: Petre Roman, de pildă, a scris în 2007, într-un volum memorialistic, că „o parte a ziselor acţiuni teroriste au fost, în realitate, diversiuni puse în mişcare de conducători ai Armatei confruntaţi cu acuzaţii dure pentru participarea Armatei la represiunea sângeroasă a revoltei populare”. Anul trecut, pensionarul Petre Roman, în calitate de director general al Institutului Revoluţiei Române, a declarat scurt: „A tras Securitatea”. Încă un personaj care s-a aliniat recentei paradigme, fără să aducă nici o dovadă. De altfel, nici nu i-a cerut-o nimeni.
Ce trebuie înţeles este că informaţiile din cele 13 volume sunt extrem de diverse şi amestecate, aşa cum e viaţa, iar din lectura acestora nu poţi trage o concluzie clară: a fost lovitură de stat, au fost ruşii, cât şi-au băgat coada ungurii, iugoslavii, olandezii, austriecii, grecii ori francezii. Cert este că toate serviciile NATO şi ale Comunităţii Europene au fost asmuţite şi au venit din toate părţile, curioase să ştie ori să prevadă cum va mirosi peste câtva timp cadavrul României. După 33 de ani, situaţia de astăzi ne demonstrează pe faţă că şi-au rupt fiecare halca pe care au mirosit-o atunci…
Ruşii erau siguri că îşi vor adjudeca tot cadavrul şi s-au pomenit că n-au rămas cu mare lucru, deşi la un moment dat situaţia părea cât se poate de haraşo pentru Brucan, pentru Militaru, pentru Iliescu, Alexandru Bârlădeanu, pentru generalii racolaţi de GRU etc. Doar că la socoteala finală, sacii în căruţă cu tot ce avea România mai bun i-a avut Occidentul. Românii n-au rămas aproape cu nimic, ar fi cazul aşadar să ne alegem măcar cu adevărul, dar se pare că şi în cazul ăsta cerem prea mult.
Cert este doar faptul că în timpul evenimentelor din 1989 au murit 1.104 persoane; 162 până la 22 decembrie 1989 şi 942 între 22 şi 27 decembrie. Şi că în aşa-zisul Dosar al Revoluţiei, care ar fi trebuit să facă lumină asupra controversatelor întâmplări de după 22 decembrie, nu s-a aprins nici măcar lămpaşul. (Va urma)
