Încă o ispravă … | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 9 decembrie 2021
Home » Agricultură/Ecologie » Încă o ispravă …
Încă o ispravă …

Încă o ispravă …

Nici nu s-au aşezat bine în colţul sufletului amintirile campului din vară, că cercetaşii centrului „Orion” au mai bifat o activitate. Dacă a fost în Făgăraş, de ce nu s-ar putea şi în Călimani, ne-am întrebat? Şi aşa se face că am pus la cale o refacere a marcajelor turistice, în colaborare cu Serviciul Salvamont Topliţa Călimani, pe trei trasee care leagă Topliţa şi Poiana Puturosu de Vârful Reţitiş.

Optsprezece exploratori şi lideri, însoţiţi de cinci prieteni molipsiţi şi ei de entuziasmul nostru, am ajuns la sfârşitul săptămânii la baza Salvamont de la Secu, unde ne-a aşteptat cu braţele deschise salvamontistul Paul Gingean, unul dintre bunii noştri prieteni. Vineri după-amiază o echipă a vopsit cu sârg stâlpi pentru indicatoare, în timp ce altele două au marcat un traseu şi respectiv jumătate din al doilea, pentru că întunericul i-a împiedicat să continue. Sâmbătă dimineaţa devreme, la drum către cabana Lomaş. Aici, după un scurt instructaj, am luat la pas potecile pădurilor, dotaţi cu perii de sârmă, pensule şi vopsea, având ca punct de întâlnire staţia meteo de pe Vf. Reţitiş, la peste 2.100 m altitudine.

O zi lungă, cu cer senin şi un soare arzător care ne-a stat pe creştet până la apus. Urcuş greu, pante abrupte, zone defrişate unde era greu să găseşti marcajul. Dar ce contează? Să auzi pârâul care curge peste pietre într-o mie de vârtejuri, să stai culcat pe burtă şi să-ţi astâmperi setea cu merişoare şi afine, să nu-ţi poţi dezlipi ochii de pe culmile albastre ale munţilor care se văd una în spatele alteia, departe şi mai departe, până se pierd la orizont, să vezi cum se aprind luminile cât licuricii, ale aşezărilor din vale – nimic nu poate egala asta. Şi, în sfârşit, platoul cu jnepenişul verde prin care se strecoară poteca spre vârf. Ca într-o Fata Morgana mergi şi mergi şi ţi se pare că acea cabană care înseamnă popasul, odihna, în loc să se apropie, se îndepărtează mereu.
Dar am ajuns, în fine, primele două echipe. Un pic de odihnă, o ultimă privire peisajului de vis (care te face să gândeşti că nici un loc nu e mai frumos decât ţara ta) şi din nou la picior, pe drumul de întoarcere. Pentru că nu puteau lipsi peripeţiile, am aflat că a treia echipă, care ne aştepta pe traseu, a avut o întâlnire „de gradul trei” cu vreo cinci câini de stână, lăsaţi în voia lor de cioban, care asista impasibil, de la mică distanţă, la încercările cercetaşilor de a ieşi de sub asediu. Într-un târziu, omul a catadicsit să-şi cheme dulăii la ordine, iar prietenii noştri au putut pleca.

A urmat o coborâre la fel de grea, noaptea, pe un drum pietros, sub lumina unei luni pline, rotundă ca o pâine de ţară. Şi, în sfârşit, după mai bine de două ore, cabana: luminoasă şi primitoare.

Duminică dimineaţa, la careu, am aflat de la Paul că am refăcut pe triunghi albastru, bandă galbenă, cruce roşie şi albastră, aproximativ 60 km de marcaje.

De ce? Pentru că „cercetaşul face în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar fi ea” (una din cele zece legi ale cercetaşului).

„Mama, cum poate să fie aşa de frumos?!” (Alexia, unsprezece ani şi Amalia, opt ani, cele mai tinere participante).

„Béa, ce-o să spună ai tăi că ţi-a fost aşa greu?”, „Ai mei se bucură că mi-am găsit locul, că sunt acolo unde vreau să fiu, unde mă simt bine şi fac ce-mi place!” (Beatrice, exploratoare abia de doi ani).

Irina Groza

Foto: Sorin Bota şi Florin Mihalache

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.