De ce nu reuşesc părinţii să schimbe sistemul de învăţământ din România (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 26 septembrie 2021
Home » Învățământ » De ce nu reuşesc părinţii să schimbe sistemul de învăţământ din România (I)
De ce nu reuşesc părinţii să schimbe sistemul de învăţământ din România (I)

De ce nu reuşesc părinţii să schimbe sistemul de învăţământ din România (I)

Triunghiul părinţi-elevi-profesori a dus la dezastrul educaţiei în România

Diriginta intră în clasă cu catalogul sub braţ şi strigă câteva nume. E lista cu rău-platnicii clasei. Îi mustră pe elevi, le spune să le ceară bani părinţilor şi să aducă fondul clasei cât mai repede. În România, colectarea fondului clasei şi a fondului şcolii e interzisă, dar nu ilegală.

Acum i se spune donaţie, cotizaţie, colectă, sponsorizare, necesitate. În esenţă, bani pe care părinţii, beneficiarii secundari ai educaţiei, îi investesc an de an în învăţământul de stat gratuit.

„M-ai pus să ies cu rolele, m-ai nenorocit!”

Nastasia, o fată măruntă, are planul făcut pentru restul zilei: să stea în casă, cu cartea de biologie în braţe. S-a întors de la şcoală şi e chitită să înveţe. E panicată, a doua zi are un test şi asta îi scoate din cap orice gând de joacă.

Îi e ruşine de doamna şi restul colegilor – dacă nu ştie? Mama ei o priveşte îngrijorată, din spatele ochelarilor cu rame subţiri – ştie că are nevoie de o pauză şi o trimite să se dea un pic cu rolele.

Fata îşi ascultă mama, dar când se întoarce în casă, panica creşte. Nastasia plânge cu manualul în mână. Lecţia cu iepurele, din care are test a doua zi, se întinde pe mai multe pagini şi pare în chineză: „Sistem locomotor, sistem circulator, nişte noţiuni de care nu am auzit în viaţa mea, de anatomie, medicină veterinară anul I”, îşi aminteşte mama, Daniela Prahoveanu.

Nu înţelege de ce fata ei, pe care nu a pus-o niciodată să vâneze note, este în starea asta. „Cel mai mult m-a îngrijorat să o văd aşa de speriată, e îngrozitor să te duci cu frica asta la şcoală.

Pentru că nu ştia cum să-şi calmeze fiica, îi spune să doarmă, că-i va da ea un bilet de învoire pentru profesoară. Sau să dea testul şi să ia orice notă. Chiar dacă mama îi vorbeşte cu o voce calmă, fata nu poate adormi cu frica în sân. Stă şi învaţă până târziu.

Trei ani mai târziu, când Nastasia a început liceul, Daniela Prahoveanu a devenit preşedinta primei asociaţii de părinţi de la Colegiul Naţional „Unirea” din Braşov. Nastasiei îi plăceau limbile străine. De aia a şi ajuns, din clasa a VI-a, elevă la „Unirea”, pentru că era program doar de dimineaţă şi pentru că se făceau trei limbi străine – engleză, spaniolă, franceză.

Încă de la episodul cu testul la biologie, Daniela Prahoveanu simţea că sistemul de învăţământ scârţâie şi că implicarea părinţilor nu ar trebui să se oprească în pragul uşii, când îşi trimit copilul la şcoală. Propunerea de a conduce asociaţia proaspăt înfiinţată a primit-o de la Gabriela Hurghiş, directoarea liceului, mamă la rândul ei.

Triunghiul părinţi-elevi-profesori nu funcţionează în România

Pe pereţii Colegiului Naţional „Unirea” din Braşov, unde a fost înfiinţată asociaţia condusă de Daniela, atârnă toată istoria ţării. Domnitori, voievozi şi istorici puşi în rame, laolaltă cu elevii eminenţi care au trecut prin băncile şcolii. Gabriela Hurghiş, directoarea liceului, este profesoară de franceză. În biroul ei sunt amintiri din viaţa de elev şi cadru didactic. Totul este înconjurat de un mobilier masiv, de lemn. Din spatele biroului care o acoperă pe jumătate, vorbeşte despre un experiment pe care ar vrea să-l facă: să îi invite pe părinţi să fie profesori pentru o zi, pentru a înţelege un pic viaţa din spatele catedrei. Deocamdată a rămas doar un gând al directoarei.

Gabriela Hurghiş vorbeşte calm şi rar. Face pauze şi pare că prin fiecare propoziţie conştientizează că sistemul de învăţământ are multe răni nepansate. Spune că rolul asociaţiilor este, în primul rând, unul de susţinere financiară.

„Comitetele de părinţi funcţionau foarte bine, nu s-a simţit nevoia unei asociaţii, însă în momentul în care vrei să faci nişte proiecte şi intervine finanţarea, asociaţia e necesară”, crede ea.

Daniela Prahoveanu îşi aminteşte că mulţi părinţi au fost sceptici şi nu au vrut să se implice în asociaţia părinţilor care funcţiona din sponsorizări şi direcţionarea a 2% din impozitul pe venit. Părinţii s-au divizat – cei din asociaţie şi cei care îi numeau pe aceştia „oamenii direcţiunii”.

„Am vrut să găsim o altă formă de finanţare, nu fondul clasei, să nu fie deloc obligativitate”. Mama Nastasiei voia ca organizaţia să fie vocea comună a părinţilor, ca problema unui elev să fie reprezentată şi rezolvată într-un consiliu, nu băgată sub preş după o întâlnire cu părintele elevului. Totuşi, în cei patru ani în care a avut frâiele asociaţiei de părinţi, nimeni nu a venit să reclame vreo problemă de autoritate. Totul s-a învârtit în jurul banilor şi încercarea părinţilor implicaţi în asociaţie de a obţine finanţări, a da premii elevilor eminenţi şi a compensa cu câte un mărunţiş ce lipseşte la şcoală.

Asociaţia de la „Unirea” a obţinut bani pentru mai multe lucruri – a cumpărat un xerox, a finanţat o revistă de ştiinţe, a dat premii olimpicilor, a trimis nişte elevi la un concurs în Statele Unite, a cumpărat medicamente pentru cabinetul medical. În acelaşi timp, scopul declarat al asociaţiei este să ajute învăţământul românesc să recupereze decalajul faţă de ţările mai avansate. Nimeni nu ştie cum. Daniela Prahoveanu crede că nici părinţii nu erau pregătiţi pentru această responsabilitate. „S-au trezit cu multe drepturi şi nu au ştiut ce să facă”, spune ea.

Părinţii sunt de multe ori pe fugă. Un părinte petrece în medie între opt şi zece ore pe zi la locul de muncă, pentru un salariu mediu de două mii de RON, conform datelor de la Ministerul Muncii. Mai mult, unul din trei părinţi simte un nivel ridicat de stres, cauzat de conflictul dintre muncă şi viaţa de familie, iar jumate dintre ei consideră că au o problemă în echilibrarea timpului petrecut la serviciu şi cel petrecut cu familia.

„Un copil are nevoie să stea cu părintele lui de vorbă, chiar să nu facă nimic, să se uite la stele sau să meargă în parc. Părinţii sunt prea ocupaţi ca să aibă două servicii pentru a le oferi copiilor ultimul tip de telefon”, spune directoarea de la „Unirea”.

La noi, există aproximativ 20 de mii de unităţi de învăţământ. De când cu asociaţiile de părinţi, pe holurile şcolii, în cancelarie şi la ştiri, triunghiul elevi-părinţi-profesori este văzut drept o relaţie de parteneriat între cei trei actori. Ca acest parteneriat să funcţioneze, toţi cei implicaţi ar trebui să fie fericiţi. Elevii să înveţe chestii aplicabile în viaţa de zi cu zi, părinţii să îşi trimită copiii la şcoală cu încredere, iar profesorii să aibă condiţii la locul de muncă, dar şi un salariu decent. Realitatea arată că, de cele mai multe ori, acest parteneriat e departe de a sprijini educaţia făcută ca la carte.

Educaţia în România este gratuită şi nu prea

La fel ca în multe alte domenii din România, şi în învăţământ avem cadru legal, dar la implementare picăm testul. În şcoală vedem o relaţie de putere. „Părintele vine umil la şcoală. Ne punem în bănci, ne transformăm în copiii noştri şi ascultăm criticile care ni se aduc”, spune Luminiţa Costache, specialist în educaţie, de la UNICEF.

Sistemul de învăţământ de la noi este reglementat prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care le oferă părinţilor statutul de „beneficiari secundari”, iar elevilor – de „beneficiari primari”. Aceeaşi lege spune că „Învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari”. Asta înseamnă că decizii ca cele legate de materii opţionale sau strângeri de fonduri ar trebui să treacă în urma consultării părinţilor şi a elevilor. Aceeaşi lege mai spune şi că învăţământul este gratuit.

Daniela Prahoveanu spune că a fost împotriva fondurilor care le sunt cerute părinţilor de către şcoală, „E obligaţia statului să finanţeze”. A crezut că prin asociaţie lucrurile vor fi mai clare şi banii primiţi vor fi transparenţi. „Părinţii plătesc impozite din care statul finanţează aceste servicii sociale – sănătate, şcoală, armată etc. Să ceri bani părinţilor e un abuz”.

Totuşi, învăţământul de la noi e subfinanţat. Legea educaţiei prevede o finanţare de 6% din PIB, dar în realitate se investeşte doar 3%. Societatea civilă ar trebui să vadă banii daţi în învăţământ ca pe o investiţie, nu ca pe o cheltuială. Studiile arată că orice an de şcoală în plus creşte cu 8% şansele să îţi găseşti un loc de muncă.

Imediat după începerea anului şcolar 2016-2017, actualul ministru al Educaţiei, Mircea Dumitru, a declarat că fondul clasei e ilegal şi că în lunile care urmează va introduce asta în lege, „fără a modifica esenţial Legea educaţiei naţionale”. Ministrul a mai spus că el, ca părinte, nu ar plăti fondul clasei. Au mai fost altfel de propuneri, dar au plecat odată cu ministrul.

Totodată, în iarnă, deputatul Cornel Comşa a făcut o propunere care prevede că „darea sau colectarea de fonduri pentru unităţile de învăţământ constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la doi ani. Aceste pedepse ar viza în primul rând asociaţiile de părinţi”. Pentru ca această propunere să treacă, ar trebui modificat art. 108 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care dă posibilitatea de „a obţine venituri proprii din activităţi specifice, conform legii, din donaţii, sponsorizări sau din alte surse legal constituite”.

De multe ori, asociaţiile de părinţi sunt înfiinţate la propunerea cadrelor didactice, nu a părinţilor. Profesorii s-au mobilizat după ce Ministerul Educaţiei a numit strângerea fondului clasei ilegală, iar inspectoratele şcolare au dat mai departe, la şcoli, această decizie. De fapt, se interzicea, prin regulamentele şcolare, strângerea fondului şcolii când profesorii erau implicaţi. Consiliile care strângeau aceste fonduri erau formate atât din profesori, cât şi din părinţi, aşa că nu mai puteau avea un rol financiar. Cineva trebuia să dea bani în continuare, pentru consumabile şi mărunţişuri. Singura formă prin care părinţii mai puteau face asta era prin intermediul unor asociaţii cu personalitate juridică, pe care să le conducă fără implicare din partea şcolii. Cel puţin, nu pe hârtie. În scurt timp, ONG-uri de părinţi au apărut în sute de şcoli.

Între timp, legalitatea investirii unei sume de bani, fie că e vorba de fondul şcolii sau de o formă de donaţie, rămâne la latitudinea părinţilor care, fie de nevoie, fie de ruşine, plătesc pentru învăţământul gratuit din România. E deja tradiţie.

Dar fondul şcolii, în general, e de 50 de lei pe an. Într-o şcoală învaţă în jur de 800 de elevi. Dacă fiecare dă 50 lei pe an pentru fondul şcolii, se strânge o sumă de 40.000 de RON neimpozabili. (Va urma)

Andrada LĂUTARU

(Acest proiect a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema „educaţie”. Programul de burse – un parteneriat între Fundaţia Friends For Friends (FFFF.ro) şi BRD-Groupe Société Générale – a oferit pentru al doilea an consecutiv sprijin financiar şi profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.