Biserica pustiită de la Porumbenii Mari | Informația Harghitei - jurnal independent
luni , 27 septembrie 2021
Home » Religie » Biserica pustiită de la Porumbenii Mari
Biserica pustiită de la Porumbenii Mari

Biserica pustiită de la Porumbenii Mari

  • Declarată monument istoric în anul 1995, Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae”, rămâne mărturia trainică a trăirii şi credinţei românilor din Harghita

De la Villa Salonib la Nagygalambfalva

Situat pe malul drept al Târnavei Mari, aproape la limita dintre judeţele Harghita şi Braşov, satul Porumbenii Mari este aşezat într-o zonă colinară, ale cărei culmi domoale rar depăşesc 500 de metri.

Vestigiile descoperite aici în urma cercetărilor arheologice desfăşurate de-a lungul anilor aveau să demonstreze că localitatea este locuită încă din Neolitic. Urmele unei aşezări dacice cu valuri de apărare datând din secolul întâi înainte de Hristos (î.Hr.), rămăşiţe ale locuinţelor de suprafaţă construite la începutul erei din bârne de fag pe fundaţie de piatră şi prevăzute cu vetre de foc, o cetate fortificată, despre care se presupune că ar fi fost sediul unei căpetenii locale, vegheate de o aşezare dacică contemporană acesteia, cocoţată pe terasa coborâtă pasămite din înaltul cerului  pe malul stâng al pârâului Vágás, vase din ceramică şi lut, unelte, amfore, brăţări şi fibule din bronz, şi argint sunt martorele tăcute ale istoriei, vieţii şi culturii civilizaţiilor antice de pe aceste meleaguri.

Prima atestare documentară a localităţii, sub denumirea de Villa Salonib, datează din anul 1333. Denumirea maghiară de „Nagy Galambfalva” avea să apară două sute de ani mai târziu.

„Sat locuit de maghiari şi români”

În dicţionarul geografic al generalului Ignaz Lenk von Treunenfeld, de la 1839, localitatea Porumbenii Mari este menţionată ca „sat locuit de maghiari şi români”.

Veridicitatea afirmaţiilor acestuia este întărită de alte documente anterioare, precum cel din anul 1591 în care este pomenit Andrei Românul – zis Olah din Porumbenii Mari, de un altul executat la ordinul principelui Bethlen Gábor în 1614, unde apar menţionaţi „românii Barba Fábian şi soţia lui, Barba Péter, Oláh András, Oláh Péter, Oláh Miklós, Oláh Justúan – jeleri (nume dat în Evul Mediu ţăranilor liberi care lucrau pe moşiile nobililor – n.a.), toţi locuitori în Porumbenii Mari”, în vreme ce un alt înscris din 1617 îl menţionează pe „Bogdan, locuitor al satului”.

Datele oficiale privind evoluţia demografică atestă la 1733 prezenţa a 145 de români în Porumbenii Mari, în anul 1850 numărul acestora ajungând la 371.

Începând din 1732, în satul de pe Târnava Mare a funcţionat şi biserica ortodoxă, unde slujea preotul român Ionaş Pătruţ. La acea vreme, Parohia Porumbenii Mari se află sub jurisdicţia canonică a Protopopiatului Sighişoara; mai târziu a trecut în subordinea Protopopiatului Odorhei, judeţul Odorhei.

Într-un raport semnat de Popa Ionaş Pătruţ la 8 august 1787, despre bisericile ortodoxe din Comitatul Odorhei, se vorbea şi despre biserica din Porumbenii Mari, despre care spunea că „este construită din lemn şi în locul ei se ridică una din piatră”.

Finalizată în anul 1787, pe locul celei vechi, noua biserică, purtând hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, era „majestoasă”, purtând pe stâlpul stâng, care delimitează naosul de pronaos, „pe o frumoasă nişă realizată în zid”, Pomelnicul ctitorilor, scris în limba chirilică: Dima Elena şi neamul ei, precum şi „ajutătorii Panaiot Maria, Ier Ioan şi Maria”, iar în firida de deasupra intrării – numele negustorilor braşoveni Zamfir Dima şi Dimitrie Panaiot, care au contribuit „însemnat”, „împreună cu satul”, la construirea sfintei biserici.

Biserica are 300 de locuri, iar peste tindă se ridică turnul cu trei clopote: „unul de 175, altul de 125 şi celălalt de 25 de funţi”.

„Nu există pictură, pereţii fiind zugrăviţi cu var, însă tâmpla bisericii, iconostasul, este de zid, purtând pictura originală. Are un singur registru, fiind înfăţişaţi Sfinţii Apostoli. Pictura murală este delimitată la mijloc, într-un registru uşor superior de Mahrama ce poartă chipul Mântuitorului, culorile vii, majestoasă, purtând fundalul albastrului intens, specific caselor vechi ţărăneşti din zona Ardealului. Biserica se bucură de o arhitectură bogată interioară, fiind înfrumuseţată printr-o multitudine de arce frânte”, ne povesteşte părintele dr. Laurenţiu Panciu.

Biserica este împrejmuită de un zid din piatră şi din beton acoperit cu ţiglă, lung de 175 de metri, înalt de 1,89 metri şi lat de 80 de centimetri.

În Conscripţia familiilor ortodoxe din 1788, în Porumbenii Mari sunt menţionate 57 de familii de credincioşi români.

Documentele din arhivele bisericeşti ne mai dezvăluie că în localitate exista şi o şcoală, „un element cu şase despărţăminte”, iar manualele folosite în procesul didactic de predare-învăţare erau Istoria Biblică a dr. Ilarion Puşcariu, Catehismul şi Istoria Bisericească semnate de acelaşi autor, Morala Bisericii Creştine şi Istoria Biblică prelucrată de Simeon Popescu.

O comunitate circumscrisă istoriei…

La 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena, Regatul României a fost silit să renunţe la Transilvania (Ardealul) de Nord, în favoarea Regatului Ungariei, condus la acea vreme de regentul Miklós Horthy. Un teritoriu având o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, incluzând parţial sau total teritoriile a 14 judeţe (Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureş, Someş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu Mare, Treiscaune, Tîrnava Mare, Tîrnava Mică, Câmpulung Moldovenesc), locuit, potrivit statisticilor vremii, de „2.604.000 de locuitori, din care 1.305.000 români (50,1%) şi 968.000 ungari şi secui (37,2%); mai erau germani – 72.109 (2,8%), evrei – 148.649 (5,7%), rutenii – 28.098 (1,1%), alţii – 87.184 (3,4%)”, precizează istoricul Petre Ţurlea în volumul „Românii şi Ungurii – 1940-1945”.

În 1941, la un an după ocupare, Recensământul ungar atribuia aceluiaşi teritoriu „2.578.100 de locuitori, dintre care 1.380.500 maghiari, 1.029.000 români, 47.400 evrei şi 44.600 germani”.

Istoricii explică excedentul prin refugierea masivă spre Transilvania de Nord a maghiarilor din localităţi aflate în restul Transilvaniei precum Aiud, Turda, Ocna Mureş (Árpád E. Varga, Studii de istorie demografică a Transilvaniei), dublată de retragerea românilor, cărora noua conducere le-a făcut o concesie: fie să dobândească naţionalitatea maghiară, fie să părăsească teritoriul ocupat în decurs de un an.

Textul arbitrajului de la Viena stabilea, la punctul 3, că „Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi (30 august 1940 – n.a.) pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într’un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România”.

Între 1940-1944, comunitatea românească avea să fie asimilată şi persecutată până la dispariţia din anumite zone. În Transilvania, „singurele naţiuni recunoscute erau oricare altele în afara românilor, la fel şi confesiunea ortodoxă”, afirmă istoricii.

Statisticile demografice demonstrează şi în cazul satului Porumbenii Mari asimilarea comunităţii româneşti rămasă în localitate. La un an după Arbitrajul de la Viena, în Porumbenii Mari mai trăiau cinci români şi aceia în familii mixte. Slujbele se ţineau doar în limba maghiară şi singura posibilitate de a accede la cele lăsate de Dumnezeu – la rugăciune, mângâiere, credinţă – erau posibile frecventând biserica romano-catolică.

„După 1940, preotul ortodox a fost îndepărtat de Parohie, fapt care a dus la pierderea masivă a credincioşilor, prin trecerea la alte culte. Biserica ortodoxă a fost vandalizată, geamurile au fost sparte cu obiecte contondente şi nu se mai putea sluji în ea. Patrimoniul sacru mobil şi imobil al Bisericii Ortodoxe a avut enorm de suferit”, relatează secretarul eparhial al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei.

„Să nu uiţi simţul măsurii, să ştii că eşti dator să îl respecţi pe celălalt” (Papa Francisc)

Efectele deznaţionalizării şi ale pierderii identităţii religioase nu au rămas fără ecou peste veacuri. Multe biserici ortodoxe din Harghita, dar şi din Covasna, au rămas fără credincioşi; multe sate au pierdut familii înstărite de români, oameni cuminţi, harnici şi darnici, care au contribuit la dezvoltarea comunităţii.

Despre ei mai pomenesc astăzi documentele din arhive şi o mână de oameni în amintirea cărora dăinuie încă. La fel şi clopotul cel mare al Bisericii-monument din Porumbenii Mari, cumpărat în 1818 de Maria Bunia, Cazaniile lui Ilie Miniat din 1742, dăruite lăcaşului ortodox la 30 Răpciune 1784 de jupân Cozma Dimitrie, Triodul din 1768, cumpărat de Popa Ionaş în 1776 de la Bucureşti, ajutat de sătenii cu dare de mână, icoanele din tâmpla bisericii pictate în 1790 de Ioan Zugravul şi alte odoare de preţ, recuperate cu grijă.

Despre originea românească a multor locuitori din Porumbenii Mari vorbesc şi numele acestora, consemnate în cataloagele şcolare între anii 1946-1996: Puya (original Puia) Gavril, Sztoica Vaszi (la origine Stoica Vasile), Duka Aron, Duba Pinto, Dane Vitan…

„Locaşurile de cult şi cimitirele părăsite rămân mărturia a celor ce au fost, impresionând, uneori, prin majestatea lor, remarcându-se în cele mai multe cazuri prin simplitatea specifică omului smerit de la sat”, adaugă părintele Laurenţiu.

După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, un rol esenţial în consolidarea şi conservarea bisericii ortodoxe de la Porumbenii Mari, dar şi a altor biserici rămase fără credincioşi, l-a avut Înalt Preasfinţitul părinte Ioan Selejan, în prezent arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului.

„Şi, bineînţeles, Preasfinţitul părinte Andrei, care i-a urmat la arhipăstorirea Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi care s-a ocupat îndeaproape de toate parohiile româneşti rămase fără credincioşi. Şi, poate cel mai important, a adus la Centrul Ecleziastic arhiva în format fizic din sat şi a constituit o nouă arhivă, cu numele Fondul Arhivistic al Parohiei Porumbenii Mari. Am putea spune că de vreme ce Înalt Preasfinţitul părinte Ioan a consolidat şi a conservat acest locaş de cult, Preasfinţitul părinte Andrei a consolidat istoria acestei biserici, prin constituirea noului fond arhivistic”, concluzionează părintele dr. Laurenţiu Gabriel Panciu.

DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.