Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (26)

Arestări, internări, expulzări. Schingiuiţi şi ameninţaţi cu moartea, românii „renunţau de bună voie” la imobilele lor

• Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Tatăl meu îmi povestea cum a fost internat, aproape 3 ani, într-un lagăr de muncă la Budapesta. Nu făcuse absolut nimic, n-avea activitate politică, se pare însă că maghiarii prinseseră gustul forţei de muncă neplătite. Trăiau acolo într-o mizerie absolută, dacă puneau piciorul jos de pe prici în 5 minute era negru de purici şi uneori zile întregi mâncau doar pepeni. Cumpăraţi de ei!

– Imediat după ocuparea teritoriului cedat, autorităţile militare şi poliţieneşti au început arestările, deţinerile în închisori şi internările în lagăre anume create. Pentru vini imaginare, pentru aşa-zise infidelităţi împotriva statului maghiar comise „în timpul stăpânirii româneşti”, în sfârşit, din spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, românii au fost arestaţi, închişi şi internaţi cu nemiluita. Numărul celor deţinuţi se ridica, până în octombrie 1941, la 13.359. Închisorile tribunalelor din Satu Mare, Carei, Târgu Mureş, Zalău, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe, Cluj, Oradea au devenit neîncăpătoare. S-au înfiinţat lagăre speciale pentru românii ardeleni în teritoriul Ungariei la Seghedin, Debreţin, Budapesta, Békéscsaba, Püspökladány etc. Regimul în închisori şi lagăre a fost, de la început, de cea mai barbară neomenie. Batjocurile şi bătăile erau la ordinea zilei, românii erau literalmente înfometaţi sau li se dădea, în bătaie de joc, hrană stricată şi erau ţinuţi în afara celor mai elementare condiţii de igienă. În foarte multe cazuri, închisoarea sau lagărul era un mijloc de şantaj pentru a-i sili pe români să părăsească ceea ce numeau ei teritoriu ungar. Mulţi deţinuţi şi internaţi au fost eliberaţi numai cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă „de bună voie” la cetăţenia maghiară şi pleacă în România.

– Dacă e să tratăm sistematic subiectul, ar trebui să începem cu expulzările. Care era dimensiunea acestora şi care erau de obicei motivele expulzărilor peste noua graniţă trasată prin Diktatul de la Viena?

– Din datele pe care le avem, nu întotdeauna complete, numărul total al expulzaţilor până la data de 10 octombrie 1941 era de 12.595. Se urmărea, pe de o parte, schimbarea raportului demografic şi, pe de alta, acapararea bunurilor celor expulzaţi. Expulzările în masă au început din momentul instalării administraţiei militare şi ele s-au făcut pentru prima dată în 4 octombrie 1940, când de la Cluj şi Oradea au fost ridicate sute de familii de intelectuali români, în frunte cu episcopul ortodox dr. Nicolae Popovici. Ministerul Agriculturii din Budapesta repune în posesie proprietarii dinaintea Reformei Agrare, luând tot ce s-a investit în acele locuri, completând acte în care se spunea că oamenii „au renunţat de bună voie la imobilele lor”. Şi să dăm un exemplu de „renunţare”: în 9 septembrie soseşte în Lazuri (judeţul Satu Mare) generalul Ember Geza, mare proprietar, cu 800 de soldaţi. Bărbaţii localnici au fost dezbrăcaţi, legaţi laolaltă şi purtaţi astfel prin sat. Cantorul ortodox Georghe Buzea a fost culcat pe spate în mijlocul bisericii, punându-i-se greutăţi pe piept şi deasupra icoanele lui Horea, Cloşca şi Crişan. I s-au lipit lumânări pe frunte şi pe piept, care trebuiau să ardă până la capăt şi să-i frigă pielea. Apoi i s-a spus să scoată toată apa dintr-o fântână, „ca să se vadă dacă nu e cineva ascuns acolo”. I s-a cerut, sub ploaie de lovituri, să scoată singur o troiţă de gorun din pământ pentru a fi arsă la bucătăria armatei; lucru imposibil, troiţa fiind dislocată apoi cu ajutorul unei perechi de boi. Prin astfel de mijloace i s-a obţinut iscălitura renunţării „de bunăvoie”, fără a fi lăsat să citească hârtia pe care o semna. Aşa s-au petrecut lucrurile în 36 de comune din nordul Ardealului, care au pierdut în câteva zile 8.163 de suflete româneşti.

– Poetul Méliusz József scria astfel despre românii expulzaţi, în Soartă şi simbol: „Înghesuiţi în vagoane de marfă, ţinuţi unul peste altul, în modul cel mai barbar, înfometaţi, cu buzele crăpate de sete, bolnavi de febră, au trecut graniţa la Arad…”

– Expulzările s-au făcut, pe întreg teritoriul cedat, în condiţii uneori sălbatice: în termen de 3 ore, fără a se da voie celor puşi pe drumuri de a-şi transporta valorile, înghesuiţi în vagoane de vite murdare şi insalubre, ţinute închise până la punctul de frontieră românesc. În cele mai multe cazuri, expulzarea nu e motivată în nici un fel. O serie de români au fost expulzaţi deoarece „nu prezintă încredere”. Alţii pentru că „au sentimente româneşti” ori pentru că nu au dovedit cetăţenia maghiară. Se împărţeau şi nişte chestionare intitulate „Coale de origine” de către primari şi jandarmi, spunându-li-se românilor că ori semnează în trei zile şi se fac maghiari, ori părăsesc Ungaria. Chestionarele erau difuzate de Institutul de cercetare a raselor şi de aşezare socială, în spatele căruia se găsea baronul Atzél Ede, şeful Reuniunii Tiraliorilor, instrucţiunile trimise comandanţilor comunali dezvăluind scopul urmărit: „Chestionarele anexate vor fi predate românilor, cu instrucţiunile că în noul plan de organizare a Europei problema amestecului de popoare, care este un pericol pentru pace, va fi rezolvată pe calea mutării populaţiei”.

– Comportamentul oribil al administraţiei militare reiese şi din marele număr al refugiaţilor…

– Un număr enorm – 123.916 la data de 10 octombrie 1941! Reprezenta 10 la sută din totalul populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Un mare număr de refugiaţi au părăsit teritoriul după ce au suferit maltratări, închisori sau internări – parte din ei fugind chiar din închisori sau lagăre, alţii s-au refugiat în momentul în care erau să fie arestaţi. Exodul de o asemenea amploare a fost determinat, în genere, de teama – dovedită ca întemeiată – de persecuţiile care aveau să urmeze. Atrocităţile îndurate de români în anul de început al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei de nord-est, declaraţiile martorilor români şi ale martorilor şi autorilor maghiari au fost prezentate de Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş în volumul Administraţia maghiară horthystă în nord-vestul României, apărută în 1988.

– O face, în termeni de reportaj, şi publicistul Ferencz György: „Pământul mândru al Ardealului s-a transformat într-o Golgotă tristă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt arestaţi cu sutele şi miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor de victime este aceea de a se fi născut români”…

– Situaţia generală se poate ilustra prin expunerea a câtorva cazuri: Vasile Baciu şi Forgasiu Iosif, agricultori din comuna Iancu (jud. Cluj), au fost arestaţi şi închişi în şcoala din comună. Auzind că vor fi împuşcaţi, au spart zidul şi au fugit în România; avocatul Alexandru Hoţiu a fost ridicat de acasă în seara zilei de 11 septembrie 1940 şi dus la Chestura Poliţiei, unde jandarmii l-au bătut până la sânge, rupându-i toate coastele pe partea stângă. La ieşirea din sanatoriu a fugit în România; dr. Iosif Pogăceanu, fost şef de cabinet al lui Alexandru Vaida-Voevod, a fost rănit acasă la el, în regiunea renală, de un glonte de revolver tras de un ofiţer ungur. A trecut graniţa şi a ajuns la spitalul din Moeciu. Nici cetăţenii de origine etnică germană n-au fost cruţaţi: Wilhelm Gustav, supraveghetor la Fabrica de tutun din Cluj, a fost atacat de un grup de unguri care i-au spart casa şi l-au bătut crunt. După 5 zile s-a putut scula din pat şi a reclamat cazul la Consulatul German din Cluj. Temându-se de urmări, s-a refugiat în România. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii