Sangidava: Contribuţii inedite la cunoaşterea istoriei şi spiritualităţii din arealul Mureşului Superior | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 12 august 2022
Home » (Inter)Național » Sangidava: Contribuţii inedite la cunoaşterea istoriei şi spiritualităţii din arealul Mureşului Superior
Sangidava: Contribuţii inedite la cunoaşterea istoriei şi spiritualităţii din arealul Mureşului Superior

Sangidava: Contribuţii inedite la cunoaşterea istoriei şi spiritualităţii din arealul Mureşului Superior

Consecvenţi bunului obicei ca participanţii la Zilele „Miron Cristea” să-şi poată citi comunicările înainte de a le rosti propriu-zis la eveniment, organizatorii celei de-a XXIV-a ediţii a manifestării din Topliţa au scos şi anul acesta, oarecum anticipat, numărul 9 (XV) al seriei noi din substanţiala publicaţie Sangidava. Editori sunt Centrul Cultural Topliţa şi Fundaţia Culturală „Miron Cristea”, volumul fiind tipărit la Editura Vatra Veche cu sprijinul financiar al Secretariatului General al Guvernului.

Din cele 24 de comunicări cuprinse în volumul coordonat de Costel-Cristian Lazăr, Ilie Şandru şi Vasile Gotea, ne-am oprit cu precădere asupra celor care se referă la oameni, întâmplări şi locuri aflate astăzi în perimetrul judeţului Harghita, cu precizarea că gradul de interes al celorlalte lucrări nu este cu nimic mai prejos.

Astfel, din comunicarea Lăcaşuri ortodoxe din Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei de I. Lăcătuşu şi Ciprian Hugianu aflăm că bisericile reformate din Mugeni şi Dârjiu (jud. Harghita), Ghelinţa, Chilieni, Simeria (Covasna), Sântana de Mureş şi Fântânele (Mureş), cu picturi din secolele XIV-XV, ca şi biserica dispărută din Roteni (jud. Mureş) au fost iniţial ortodoxe. Din acelaşi material aflăm că în cei patru ani ai Dictatului de la Viena cei mai mulţi ortodocşi rămaşi la casele lor, care nu s-au refugiat în România, au fost trecuţi cu forţa la confesiunile maghiare, căzând atunci pradă intoleranţei 21 de biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice. „După cum se ştie – menţionează autorii – acţiunea a fost dispusă de către contele Teleki, prim-ministru al Ungariei, şi urmărea curăţarea satelor secuieşti de bisericile valahilor construite în stil bizantin”. Totalul bisericilor româneşti dispărute în decursul istoriei din judeţele Harghita şi Covasna se ridică la 37. Studiul numit mai sus enumeră şi pictorii-zugravi care au lucrat în zonă începând cu secolul al XVIII-lea. Remarcabil este faptul că Biserica Sf. Dumitru din Bixad este pictată de Sfântul Ardealului, pr. Arsenie Boca – şi de Costin Petrescu, autorul marii fresce de 70 de metri de pe cupola Ateneului Român, profesor de onoare al Academiei de Belle Arte din Lyon.

În lucrarea semnată de dr. Luminiţa Gheorghiu şi dr. Teodora Giurgiu din Bucureşti se reproduce şi comentează Cuvântul I.P.S.S. Miron Cristea, Episcop al Caransebeşului, la adunarea de pe câmpul lui Horea (1919), din care spicuim trei fraze: „Astfel, cu timpul, am ajuns uşor unii în jugul maghiarilor, dedaţi de la fire – ca şi ceilalţi turani – a trăi din sudoarea altora; alţii au ajuns în robia turcilor, mai târziu a germanilor şi a ţarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a românilor din Banat, Ungaria şi Transilvania, care a durat o mie de ani. V-aş amărî prea tare sufletele şi aş prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic naţional, dacă v-aş înfăţişa icoana amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor zece veacuri”.

Dr. Liliana Trofin dezvăluie, într-un foarte interesant text despre Clerici, monahi şi mireni pe calea mântuirii: ipostaze medievale transilvane că „în acea lume de pe la 1100-1200, sursele arată în Transilvania o relativ numeroasă populaţie românească şi slavă, de confesiune răsăriteană. În intervalul 1000-1241, au fost identificate pe teritoriul Ungariei circa 600 de mănăstiri de rit bizantin, faţă de 170-180 de rit latin (dintre care doar 11 au documentul de fondare păstrat)”. Asta până la Conciliul provincial de la Buda, din 1279, care „oprea preoţii schismatici să mai slujească în lăcaşurile din Ungaria, să mai administreze sacramentele către catolici şi limita drastic construcţia bisericilor şi capelelor bizantine”.

O scenă oarecum tragicomică îşi aminteşte preotul Ioan Morar din Gherla, participant la înmormântarea scriitorului Ion Agârbiceanu, preot la rându-i, „sfânt părinte al literaturii române” cum îl numea Blaga. „Înainte de a scoate sicriul, un domn bine îmbrăcat, nu foarte înalt, a ieşit în grabă şi cu un gest curios a dat cioclului aflat pe acoperişul dricului, ţinând caii să nu se sperie de mulţime, un ordin. Acesta s-a urcat grabnic pe acoperişul dricului şi cu multă îndemânare din câteva mişcări a deşurubat crucea, a aşezat-o într-un loc anume şi cu aceeaşi îndemânare a înşurubat în locul ei o măciucă, rezervată reformaţilor sau ateilor. Nu ştiu cine a fost domnul (pardon, tovarăşul) care a dat porunca, dar ştiu că funeraliile au fost conduse de Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc. Ori, ştiu că preşedintele Uniunii Scriitorilor era ceva mai înalt. Şi bănuiesc că numai dintre organizatori putea să dea dispoziţie în această situaţie”. Deducem, aşadar, că vigilentul demnitar ar fi fost profesorul de zoopsihologie Mihai Beniuc, autorul a mii de versuri precum următorul: „Ce să vă spun? Noi ăştia suntem prea comunişti/Ca să mai fim, de soarta ce ne pândeşte, trişti”. Să fim optimişti adică inclusiv la înmormântare, dar să dăm crucea jos…

Despre primul turneu oficial al Teatrului Naţional din Bucureşti în Transilvania, efectuat în aprilie-iunie 1919, scrie prof. Doina Pană din Tg. Mureş. Repertoriul „cuprindea piese de valoare artistică şi patriotică, în acelaşi timp: alegoria în versuri Poemul Unirii şi feeria Trandafirii roşii ale lui Zaharia Bârsan, Fântâna Blanduziei a bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, dramele istorice Răzvan şi Vidra de Haşdeu şi Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea”. Primul spectacol a avut loc la Braşov, urmând apoi Sibiul, Blajul, Clujul, Alba Iulia, Deva, Lugoj – unde, scrie Camil Petrescu despre echipa actoricească avându-l în frunte pe marele Constantin Nottara, „aplauzele la scenă deschisă au fost nenumărate, chemările la rampă după sfârşiturile de act au luat proporţiile unui triumf”.

Profesorii Pamfil şi Maria Bilţiu din Baia Mare ne oferă în acest număr al Sangidavei interesante consideraţii despre trăsăturile caracteristice şi funcţiile porţii maramureşene. La pragul porţii se oficiau practici magice, îndeplinind funcţia apotropaică (destinată apărării împotriva duhurilor rele – n.n.): la plecarea mirilor la cununie se punea jăratic la toate pragurile peste care treceau, iar când sosea alaiul la casa mirelui se spărgea pe poartă, cu suportul steagului, un blid de lut. Motivele ornamentale au de asemenea funcţie apotropaică: lanţul, frânghia împletită sculptate, şarpele, crucea, suliţa, lancea, icoanele, soarele, reprezentat de o gamă variată de modele, ca protector al familiei, aşa cum o certifică botezul precreştin la Soare, atestat în Ţara Lăpuşului, când moaşa închină copilul la astrul luminii cu formula orală: Îl botez la tine, Sfinte Soare, să-l creşti mare şi de rele să-l păzeşti”.

Desigur, tematica numărului recent tipărit nu se epuizează cu subiectele amintite: Mihai Suciu scrie despre o îndeletnicire uitată: plutaş pe Mureş, Ion Giurcă despre aspecte din viaţa socială, religioasă şi culturală în Topliţa, reflectate în presa vremii, Florin Bengean îl omagiază pe marele cărturar Petru Maior la 200 de ani de la moarte, Dorel Marc reproduce tabelele complete ale românilor din Subcetate participanţi la Primul Război Mondial ş.a.m.d.

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.