Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Intrat definitiv în custodia teologilor, lăudat şi cântat pentru faptele şi sacrificiul Lui, pare greu de realizat că şi Mântuitorul a fost Om. Se numea Iisus Hristos şi era din Nazaret. A trăit 33 de ani. Asta era apartenenţa pământeană, datele civile esenţiale. A predicat înţelegerea, „buna voire” între oameni, pacea şi omenia sub toate formele ei de manifestare. Numai că, şi acum 2000 de ani, ca şi astăzi, oamenii nu erau la fel. Iar lăcomia hapsânilor, corupţia etc. nu noi le-am inventat, fiind grea moştenire, perpetuată peste generaţii. Înfruntarea netrebnicilor, directă, fără ocoliş, şi condamnarea netrebniciei sub orice formă aveau să-i aducă propria condamnare şi moartea. Şi nu-i metaforă că s-a jertfit pentru noi, pentru iertarea păcatelor la Judecata de Apoi.
Procesul propriu-zis al Mântuitorului s-a derulat aici, pe pământ, şi a fost de durată, parcurgând mai multe etape până la verdictul de condamnare şi actul crud de jertfire pe cruce, pe Dealul Golgotei. Avea să fie evenimentul nr. 1 din istorie, care rupea timpul în două: înainte de Hristos şi după Hristos. Înaintea erei noastre şi era noastră. Numeroşi specialişti în drept, teologi, istorici ş.a. au disecat evenimentul în toate detaliile. „Cronicari ai secundei”, care au văzut „pe viu” şi au relatat detaliile, nu au fost specialişti în drept, ci evanghelişti.
Fără a intra în detalii, câteva punctări se impun. Teatrul mascaradei, al înscenării laşe, a fost Sinedriul, organul de conducere al evreilor, având în componenţă 80% saduchei şi 20% farisei. „Sinedriştii” au încălcat conştient înseşi normele deontologice ale instituţiei, care stipulau imparţialitatea judecătorilor; trebuiau să fie modeşti, cu o reputaţie bună şi cu experienţă juridică. Terfelite şi Legea mozaică (Constituţia divină a evreilor), şi Legea talmudică sau rabinică. Corupţia devenise endemică. Irod, fiul lui Irod cel Mare, autoproclamat „regele iudeilor”, şi-a marcat fiecare din cei 33 de ani de domnie cu sânge, urmare a execuţiilor. Nu şi-a exceptat nici soţia, nici soacra, strangulate cu sânge rece. A fost implicat în numeroase scandaluri sexuale, de care beneficia şi soţia propriului frate. Acuzat de imoralitate de către Ioan Botezătorul, acesta plătea cu capul îndrăzneala, fiind decapitat. Pilat, alt protagonist al spectacolului mârşav, guvernator al provinciei romane Iudeea, asupra căreia avea jurisdicţie plenară – politică, administrativă, civilă, penală – era un personaj corupt, flămând de putere, violent şi crud. A comandat şi patronat numeroase execuţii lipsite de proces. Judecat, la rândul său, acuzat de executarea unor samariteni, se sinucide în exil. Seria mârşăviei e amplă, de la Ana, la Caiafa, situaţi şi aceştia la vârful puterii: Ana, şef al Sinedriului, Caiafa, ginerele lui Ana, cel care îl acuză pe Iisus de blasfemie după minunea învierii lui Lazăr din Betania. Se autopronunţa, înainte de începerea procesului. Iar derularea caznei şi finalul de pe Golgota îi confirma sentinţa preconcepută dincolo de simulacrul de judecată.
Irod Antipa, guvernatorul Galileei, provincia natală a lui Iisus, îl acuză pe acesta de blasfemie, cu trimitere la minunile săvârşite de acuzat – Nunta din Cana Galileei şi izgonirea din Templu a negustorilor de animale de jertfă şi a „valutiştilor”. În realitate, nu i se ierta devoalarea categorică şi vehementă a corupţiei celor suspuşi, cu toate implicaţiile şi consecinţele. Duşmani înverşunaţi se dovedesc şi preoţii („Nebuni şi orbi! Care este mai mare, darul sau altarul, care consfinţeşte darul?” – Matei, cap. 23; 1-39), ba chiar judecătorii („Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”, idem), neiertaţi de propovăduitorul justiţiar.
La declanşarea procesului, ura Sinedriului era de nestăvilit. Fiind un caz cu greutate, esenţial, procesul a cunoscut mai multe faze, fiind pasat de la o instanţă la alta, niciunul dintre decidenţi nevoind să-şi asume condamnarea şi execuţia prestabilite, spre a elimina pe linie moartă personajul periculos pentru stabilitatea lor în funcţie şi creşterea în prosperitate. Pilat, guvernator roman al Iudeii, decide în Praetorium, în palatul lui Irod, că Iisus nu avea cetăţenie romană. Se „spală pe mâini”, trimiţând împricinatul evreu, cetăţean al Galileei, în faţa lui Irod, spre judecare. Irod îşi declină competenţa. Se „spală pe mâini” la rândul său, pe motiv că ultimele minuni săvârşite de cetăţeanul evreu Iisus Hristos s-au petrecut în Ierusalim. „Dosarul”, la pachet cu suspectatul, revine la Pilat. Ilegal, dinspre principiul de drept roman „Non bis in idem”, care interzice procedura penală de judecare a doua oară a aceleiaşi fapte. Înfricoşat, Pilat ezită să pronunţe sentinţa prestabilită. Şovăitor, înclină să-l elibereze, prevalându-se de o cutumă iudaică a graţierii de Paşti. Preoţimea se opune. Ultima soluţie la îndemâna guvernatorului roman este un subterfugiu: recurge la „votul popular”, ca românii la ultima ediţie a EUROVIZION. Numai că decizia otrăvită fusese deja inoculată prostimii ignorante şi uşor de manipulat de mai marii bisericii.
– Vreţi să vă slobod pe Împăratul Iudeilor?, întreabă Pilat.
– Nu pe El, ci pe Baraba!, a urlat, la unison, „vocea poporului” consultat. „Vax populi!”, ar ironiza un cunoscut comentator de televiziune.
Ce a urmat, se ştie. Crucea, Golgota, Răstignirea. Şi minunea minunilor, nescontată de ucigaşi, ÎNVIEREA. Totuşi, sentinţa nu aparţinea nici lui Pilat, nici „respondenţilor” consultaţi în faţa Praetorium-ului, ci Judecătorului Suprem. Procesul propriu-zis nu se derula pe pământ, iar sentinţa, aspră şi dureroasă pentru un părinte adevărat, era stabilită, inechivocă. Fiul Domnului era jertfit din Poruncă Divină. Proiectul era elaborat prin studiu profund asupra fiinţelor umane, înmulţite şi ticăloşite cele mai multe după eşuarea proiectului „Adam şi Eva”. Dumnezeu ne mai întindea o mână. O a doua şansă. Ne mai pregătea o cale spre mântuire. Bine-ar fi să ia aminte judecătorii, cei care împart dreptate, din moment ce „turma” persistă în rătăciri pe potecile vieţii.
Patimile Răstignitului au dat substanţă unor cărţi, articole, studii şi abordări cinematografice, fără să se fi încheiat dezbaterea. Mulţi contemporani ignoră subiectul, pe mulţi îi deranjează; se regăsesc în personajele epocii respective, reiterându-le comportamentul şi viciile.
„Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Ecleziastul 1; 9). Pilda şi jertfa Mântuitorului nu au pus capăt nemerniciilor oamenilor. Nu au stăvilit patimile păcătosului. Intrigi, lăcomie, minciună, omor etc. şi-au văzut mai departe de treabă, dictate de interes. Nici Judecarea lui Iisus nu a fost ultimul proces aranjat, trucat, continuând şi în era noastră, după Hristos, inaugurată prin crimă.
Mihai SUCIU (din volumul în pregătire OCNĂ ALL INCLUSIVE)
