„Iarna vrajbei noastre”
Într-o noapte recentă, la ora 04:20 fix, bucureştenii au fost treziţi de sinistra alarmă RO-ALERT. Telefoanele au bubuit şi deţinătorii lor au sărit „în papuci”, speriaţi. Cu bună intenţie, dar cu imaginaţie minus, se anunţa un nou episod de iarnă. „Cumplita iarnă”mai avea câte ceva de spus, nici gând de plecare. Iernile de anţărţ se răzgândeau, năvălind live peste ţară, neocolind nici Capitala. Ba chiar cu mai mare repartiţie, cum se obişnuieşte cu toate cele. A nins „sfânt şi păgân”. Iarna a slobozit peste oraş munţi de zăpadă, l-a troienit. A devenit neguvernabilă, ca şi patria troienită. Sătui de-atâta alb, mulţi comută pe nenorociri. Când e să se plângă, pe românaş nu-l întrece nimeni. Unii s-au bucurat, alţii au înjurat printre dinţii îngheţaţi, după ce trotuarele devenite ad-hoc patinoare i-au încolonat la porţile aglomerate ale urgenţelor ortopedice. Au suferit şi maşinile, cocoşate de arbori prăbuşiţi. Nu toate poveştile nemuritoare ale românilor se termină cu happy-end! Sau nu pentru toţi. Pentru harghiteni, povestea anotimpului alb diferă. Foştii secui erau căliţi, obişnuiţi cu ierni consistente şi prelungi, ierni de altădată reeditate aproape an de an. Deprinşi şi cu Ro-Alertele, pe bază de urs. Semnalează vizita inoportună şi intruziunea „Regelui” în habitatul omului, scotocit şi prădat cu sălbăticie specifică fiarei. Nu şi cu spolierile bolojanice, cu incursiunile prădalnice prin buzunarele sau conturile dumnealor. Acţiuni de pradă girate şi de liderul lor din Bucureşti, care avea să se delimiteze precum Pilat din Pont abia când a văzut că nu-i mai poate păcăli, gratulat cu strigături nu tocmai favorabile, deşi rostite pe limba lor şi a lui. Obişnuiţi, de când au fost transferaţi şi „autohtonizaţi” în Carpaţii Răsăriteni, „să li se deie, nu să li se ieie”, cum ar spune Divertişii. Împărăteasa lor îi îmbelşuga cu munţi şi păduri pe secuii încredinţaţi să-i păzească graniţa de răsărit a imperiului. Doar nu dădea dintr-al ei. Cu zăpezile şi iernile friguroase, s-au obişnuit. Mai aruncau pe ei un cojoc de oaie, iar lemne aveau din belşug să duduie „fiteul” din casa de lemn. Au dat iama cu securea în păduri, falnicii molizi au ajuns şcoli şi biserici, ceea ce românii băştinaşi, care-şi aveau „habitatul” pe văile munţilor, nici nu visau. Totuşi, au „exploatat-o” rezilient, cu chibzuinţă, la vreme. Dovadă clară că până mai ieri i-au oferit materie primă şi unui aventurier al politicii şi al afacerilor dubioase, poreclit de ai lui „Drujba Carpaţilor”. Verestoy Attila era numele nesăţioasei… drujbe. Văzându-i atât de întreprinzători, românii i-au acceptat. Unii chiar s-au dat de partea lor. Ce altă dovadă decât antroponime româneşti păstrate până azi în „coajă” ungurească, precum Ráduly, Vákar ş.a. Nu cu secuii, cu migratorii dinspre răsărit aveau ce-aveau băştinaşii. Hoardele sălbatice nu aveau ce aveau indigenii. La urgie, românii făceau front comun cu secuii. Au convieţuit dintotdeauna şi cu natura, chiar dacă i-a mai supus la necaz. I-a întărit şi credinţa, acel „ce ţi-e dat”, venit de mai presus de om. „Domnul a dat, Domnul a luat!”, spuneau.
Şi dacă oamenii tot au fost treziţi atât de brutal, ce să urmeze? Au năvălit în stradă, fără ca acţiunea să o revendice cineva, un partid de opoziţie sau un sindicat. Şi au amendat impertinenţa naturii şi excesele neimaginate. Nu au iertat nici Guvernul. Nu l-au uitat pe Bolojan. În vreme ce autorii alertei şi cei răspunzători şi plătiţi cu bani grei pentru deszăpezire s-au culcat la loc în pătuţul cald (unde „se dă” agent termic), nefăcând excepţie nici nemuritorul Arafat, socotind că „şi-a făcut treaba”, alertaţii RO au sărit cu ce au avut la bătaie cu iarna, să-i înfrunte urgia şi să-i aplice corecţia cuvenită pentru nemernicie. Câţiva, să-i numeri pe degete, cu o unealtă străveche numită lopată. Cei mai mulţi, cu o sculă mai recentă şi mai de-a lor; cu smartphoanele, divaisuri de care nu se despart nici în somn. Încântaţi de ofertă, şi-au amintit „amintiri din copilărie”, străduindu-se să le reactualizeze, să le facă virale. „Iarna drăguţa” locuia la ţară şi însenina sufletul de copil, indiferent câţi ani lăsase în urmă. Niciun sătean gospodar nu cerea nici ajutorul ISU sau SMURD. Cu atât mai puţin intervenţia în forţă a Legiunii Străine. Singurul sprijin de nădejde le era Cel de Sus, cu care colaborau neîntrerupt. Nici în iarna cea mai cumplită din crucea veacului trecut, când accesul de la casă la grajd, unde rumegau animăluţele, se făcea printr-un tunel săpat în munţii de omăt. Şi Capitala era supusă primenirii, degajată de ultimii metri cubi de omăt, mazilit la margine de Bucureşti.
Acum, nămeţii precum cei de altădată s-au speriat, dar nu s-au topit. Ce-i drept, pe vremuri, lopata era nelipsită la casa omului. Cu timpul, au uitat să o mânuiască, căpătând alte deprinderi, cu mai puţină manualitate. Când s-au mutat de la ţară la oraş, sătenii şi-au adus la bloc şi obiceiuri tradiţionale. Se salutau între vecinii de scară, îşi mai împrumutau la penurie un pahar de ulei sau o lingură de făină. Sau o lopată. Ba chiar petreceau împreună sărbătorile de peste an sau evenimente familiale. Cu timpul, s-au mai răcit, însingurându-se fiecare cu televizorul lui, sculă nelipsită din noua locuinţă, care îi aducea o lume în casă. Umplută cu tot felul de obiecte trebuincioase sau boarfe, lopata nu a mai avut loc, nici chiar în viloaiele cu prea multe camere şi metri pătraţi în exces. Cu atât mai puţin la bloc, unde nu mai avea intrare liberă. Nu mai încăpeau, nici măcar în bibliotecă. Bine că nici biblioteca nu a mai fost trebuincioasă. Mobila numită ocupa spaţiu, iar cărţile adunau praful degeaba. Şi-apoi, obstrucţiona drumul spre „analfabetul funcţional” de azi. Câţi semidocţi nu s-au ofticat să adune metri liniari de bibliotecă, indiferent de titlu şi de autor, numai să dea bine, să ia ochii unor intruşi de aceeaşi teapă.
Revenind la nămeţi, sau în nămeţi, acuma nici legea nu e chiar clară: cine trebuie să deszăpezească şi cine nu, cine poate fi amendat şi cât. Una e sigur: cine îşi onorează taxe-impozite este pasibil şi de amendă, nu şi sus-puşii. Şi cei plătiţi gras pentru deszăpezire pot fi amendaţi, dar numai cu sume modice. Şi-atunci, ce-şi zice românul: decât să risipesc atâta bănet pe utilaje, combustibil, materiale antiderapante, angajaţi la negru, e preferabilă amenda. Plus că încălzirea globală ne-a ploconit cu ierni fără… iarnă, nu puţine în ultimii ani. Iar banii pentru deszăpezire curg…
Dezbaterea publică s-a mutat pe RO-ALERT. Dezbateri aprinse într-o ţară rebegită. Păreri pro şi contra. Odată cu îmbunarea vremii şi promisiuni de primăvară din partea specialiştilor mersului vremii, îşi aşteaptă dezbaterea publică şi efectele iernii. Gropile de pe drum au început să fie amplu dezbătute şi vehement condamnate. Primăvara le veni de hac, chiar dacă nici ea nu va fi perfectă. Şi ei îi vom găsi bube în cap, obişnuiţi să cârcotim non-stop şi să întindem deget acuzator spre alţii. Ne vom împiedica de lipsa ori excesul de umiditate al primăverii, temperaturile „peste media perioadei”, guvernarea incompetentă şi, evident, iminenta „plecare acasă” a bolojanului. Da, şi „turul doi înapoi” prin alegeri anticipate. Etc. etc.
Dincolo de socoteli şi speculaţii, una e clară: „iarna nu-i ca vara”! Valabilă cât va exista rotirea anotimpurilor.
Mihai SUCIU
