Remember:Nichita Stănescu – poetul vieţii sale | Informația Harghitei - jurnal independent Remember:Nichita Stănescu – poetul vieţii sale | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 21 iunie 2024
Home » Cultură »
Remember:
Nichita Stănescu – poetul vieţii sale
<h5><i>Remember:</i></h5>Nichita Stănescu – poetul vieţii sale

Remember:
Nichita Stănescu – poetul vieţii sale

Poezia este o taină şi o lucrare de sine stătătoare…
Poetul nu urmăreşte să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr
Nichita Stănescu

De-a lungul anilor, ne-am amintit de Nichita în unele cronici literare, prilejuite de aniversarea naşterii sale, 31 martie 1933, care poartă titlul „Mânca lumină în zi de post…” (2002), spre exemplu, sau „…Şi mă rog de tine, naşte-mă”, apărut în anul 2005 cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la moartea sa, 13 decembrie 1983. Anul acesta se împlinesc 39 de ani de la plecarea la cele veşnice a îndrăgitului poet. În cartea Ademenirea timpului (2012) i-am consacrat un portret spiritual ce poartă titlul De ce Nichita nu-mi dă pace?

Când vine seara/noaptea îl trezesc „pe Nichita” şi bat la poarta celor „11 Elegii” (Cina cea de taină) 1966, deşi după unii aceste „poeme” n-ar intra în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului. S-a scris: „…discursivitate cam artificială, de o abstracţie fără suficientă acoperire latentă…”; „facturi jucăuş-anecdotice…”; „…Produce o impresie de discurs forţat”; „copleşită de verbiozitate, conţine şi câteva formulări inspirate care exprimă bucuria dureroasă de-a exista” (Elegia a zecea – Sunt).

Nu odată, mai precis în ultimii zece ani, am fost mai perseverent… cu cititul şi „meditaţia” acestor creaţii; le reiau, adâncesc ideile din „A treia elegie”(subintitulată Contemplare, criză de timp şi iar contemplare) spre exemplu. În aceste pasaje, unele de-a dreptul proiectile cu focos, mi-am regăsit „nefericirea” şi „tristeţea” care mă bântuie, mă apasă de-o bună vreme. Dintr-o selecţie de moment îmi atribui aceste două strofe din „II. Criză de timp”: „Camera se varsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi./ Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe/ spre o altă orânduire.

Da! O veşnică tristeţe, rămâne şi nu va trece nicicând… E în mine, în noi până-n veşnicul apus. Nimic nu mai este ce-a fost. Totul pare pustiu. „Aerul e-nalt… Tristeţea şi mai înaltă !”. N-am crezut să vină vremea când dorul de cel plecat să-ţi macine sufletul, să-ţi spulbere orice speranţă, să-ţi înghită orice clipă de trăire, să-ţi smulgă visul… „Totul este departe… Ochii privesc ameţiţi privelişti care niciodată nu vor mai fi albe. Toate se aştern, se întind pe covorul pământului, care strânge la sine lava neagră, sâmburele, timpului dus. Nici nu mai ştiu, Nichita, dacă slovele acestea sunt ale Tale sau au răsărit din mine respirând cu atât nesaţ Antologia pregătită despre Tine, Îngerul cu o carte în mâini (2005).

Încerc să povestesc cum şi când am devenit proprietarul ei. O zi obişnuită de toamnă în urbea noastră… pe aceste locuri acest anotimp este cel mai gustat. Forfota din magazinele de cumpărături te îmbie cu fel de fel de „noutăţi”. Şi animaţia în parcuri devine mai deosebită, doar ele, frunzele copacilor, te „întâmpină” acum, mai mult, de jos în sus… Ce frumos glăsuia cândva G. Călinescu despre consolarea copacului cândva plin de frunze: „Când un copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an îşi închipuie că e de aceaşi vârstă cu păsările care se adună în crengile sale. Ingenioasa personificare ne întoarce în timpuri mai nostalgice şi tinereşti, la o variantă, am zice, shakesperiană: „Sunt tânăr sau bătrân ?”Sigur că şi eu de vreo câteva decenii am făcut ,,transferul” de la plimbare la bibliotecă, de la parc la librărie. Dar să trec la „fapt” – 30 octombrie 2007, suntem  în jurul orei 14:35 şi am păşit în Librăria „Bibliofil” din Miercurea-Ciuc, singura de altfel profilată pe carte românească. Am acolo un colţişor din faţa raftului principal de cărţi pe care îmi place să-l numesc ,,bibliotecă stătătoare”.Odată ,,descoperită” şi fiind singurul exemplar pe etajeră „Îngerul”namai ieşit din mâinile mele timp de o jumătate de oră. Am tot frunzărit-o, nu pentru că decizia cumpărării n-ar fi fost de la început afirmativă, dar pur şi simplu m-au captat cele 117 pagini ale studiului introductiv semnat de Alex. Ştefănescu. O carte despre poetul preferat trebuia să facă „pasul…” uşor, uşor „de domnişoară” în biblioteca mea! Un titlu incitant „Îngerul cu o carte în mâini”…Şi apoi mai există la pp. 261-262 trei poezii dedicate Dorei, „ultima” soţie a lui Nichita, căreia, mai mult cu voia mea, i-am ,,răpit” câteva slove despre ,,Marele blond”, aşezate apoi în cartea de autor ,,De veghe la izvoare”. Iconografia cuprinde şi trei fotografii despre Nichita, din care una cu Dora lui şi gândurile sale atât smerite despre profesia pe care a înnobilat-o: „Pe poeţi niciodată să nu-i urăşti…să-ţi dai silinţa, să-i înţelegi…” Nu puteau lipsi din această Antologie „creaţii” precum Poem: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ De teamă să nu-mi striveşti sărutul ?…” sau Dora: „Atât de mult eu o iubeam pe ea / că însuşi cerul se curba/ albastru.

***

Mă înscriu şi eu printre adepţii poeziei lui Nichita Stănescu, alăturându-mă miilor de cititori care au perceput originalitatea creaţiei sale ca pe o „demonstraţie strălucită că sentimentalismul şi modernitatea sunt întrutotul compatibile”. Ceea ce te izbeşte în opera sa este claritatea ei globală, unită cu impresia spontaneităţii. Act existenţial, lirica sa este expresia directă şi puternică a stării de libertate interioară, rezultanta sentimentului de plenitudine dintr-o stare euforică. A avut ambiţia şi îndrăzneala să stârpească mimetismul ieftin al formelor. Ne-a invitat la gândire, la luarea de poziţie personală originală în orice situaţie am fi, a deschis spiritului căi noi, meritul originalităţii sale constând în noutate şi sinceritate.

Democrit ne-a lăsat acest aforism: „Marile bucurii vin din contemplarea operelor frumoase”. Pe Nichita Stănescu nu ştiu dacă-l putem încadra în categoria autorilor de „opere frumoase”, mai degrabă în aceea a operelor vizionare, obiective şi sentimentale. Poezia sa este instalată în zona esenţialului, poetul pledează pentru discursurile abstracte folosind un limbaj precis, conferind cuvintelor o mare libertate, inventând şi ,,necuvintele”. Şi cu toate acestea, la un loc, şi încă multe altele, am moştenit de la el o operă modernă şi valoroasă.

Nicolae Bucur

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.