Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Varianta propagandistică maghiară a masacrului de la Trăznea a fost montată ca la teatru, cu fata popii pe post de franctiror…
– Minciuna cu franctirorii din Trăznea a fost montată chiar în localitatea respectivă. Pentru a justifica atacul şi masacrul, soldaţii unguri şi unii civili au pretextat că au fost atacaţi din turnul bisericii de către fiica preotului Costea, care trăgea cu mitraliera. Pentru ca informaţia să fie plauzibilă, au prins pe fiica evreului Berkovitz Mendel, au fotografiat-o lângă biserică, după care au împuşcat-o. Publicată în presă, fotografia a fost larg popularizată, mai ales în rândurile armatei, pentru a-i incita pe soldaţi împotriva românilor. Textul mincinos cu franctirorii români din Trăznea a fost difuzat repetat la Radio Budapesta, aşa încât majoritatea ungurilor l-au crezut. În realitate, fiica preotului Costea nu a făcut nici un gest ostil, a fost ascunsă chiar de către o familie maghiară, Gáll, apoi a reuşit să fugă în teritoriul românesc. Teza maghiară este infirmată chiar de o declaraţie dată de Gáll Erzsebét: „Este o mare minciună că măcelul de la Trăznea a avut loc pentru că fiica preotului, Otilia Costea, ar fi deschis focul cu o mitralieră. Aceasta e numai o înscenare, pentru ca acei călăi să aibă un motiv pentru a împuşca oameni”. Surorile Gáll au salvat-o pe Otilia (şi încă o familie de români, Puşcaş), care a mai trăit încă 40 de ani. Culmea ironiei este că Otiliei i s-a intentat un proces în 1941 de Tribunalul Regal Maghiar din Cluj şi va fi condamnată, deşi se susţinuse că a fost împuşcată în faţa bisericii, în 1940!
Cauza masacrului este de fapt mai subtilă: la masa festivă dată în cinstea trupelor maghiare la Zalău, moşierul Baji Francisc l-a determinat pe lt. col. Ákosi să se abată prin Trăznea cu scopul de a masacra populaţia din zona numită Măgura, ce fusese expropriată prin reforma agrară din 1921, precum şi locuitorii indezirabili din partea veche a comunei. Aşadar, moşierul voia să-şi recupereze pământurile, iar alţi localnici aveau ceva răfuieli cu unii români, întrucât soldaţii „erau conduşi de civili din comună pe la diferite case, cărora le dădeau foc cu şomoioage de paie sau de câlţi, iar cei găsiţi prin curţi sau case erau împuşcaţi pe loc”, cum scrie în hotărârea de condamnare a Tribunalului Poporului din 1946. Masacrul putea avea mai multe victime decât 86, întrucât circa 200 de inşi, majoritatea oameni în vârstă şi femei cu copii, fuseseră duşi spre executare la Pârâul Morii, dar a intervenit în ultimul moment un general maghiar, care l-a mustrat astfel pe lt. col. Ákosi: „Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca Armata Maghiară? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul Armatei Maghiare”.
– Aşadar mai existau ofiţeri cu şcoala veche, pentru care onoarea militară era o valoare reală. Pare-mi-se că şi la Ip maghiarii au găsit un pretext fals pentru asasinate.
– Spre deosebire de Trăznea, la Ip majoritatea populaţiei era formată din maghiari. Pretextul inventat pentru asasinate era că românii au determinat, nu se ştie cum, explozia unei bombe într-o căruţă a armatei, în urma căreia ar fi murit doi soldaţi. În realitate, a explodat o grenadă prost ambalată de către cei care transportau muniţia. Cercetarea cazului s-a făcut la Şimleul Silvaniei, cei cinci români arestaţi fiind eliberaţi chiar de Tribunalul Maghiar, cu constatarea că nu avusese loc nici un atentat. Preotului Pavel Pordea îi aparţine prima relatare, într-o epistolă adresată episcopului greco-catolic din Oradea: românii „au fost denunţaţi Armatei Ungare de către ungurii din acea comună, că deţin arme clandestine româneşti, au otrăvit mâncăruri, băuturi şi fântâni. (…) Nici una din aceste acuze nu s-a verificat, deoarece nu s-a înregistrat nici măcar moartea unui singur om din Armata Ungară. Românilor acuzaţi li s-a făcut cel mai sever control general din partea soldaţilor unguri, rezultatul percheziţiilor a fost în favorul românilor. (…) Pe motiv că n-au găsit arme sau muniţii, dar nici măcar un singur manifest românesc, li s-a aplicat românilor următorul procedeu” – şi mai departe preotul redă amănunţit modul în care au murit 18 persoane din familie, „tata, mama, cinci surori, două nepoate, doi cumnaţi, o mătuşă, şase verişori şi alte neamuri”. „Ca prin minune a scăpat cu viaţă şi în deplină sănătate sora Eugenia, în vârstă de 12 ani, în felul următor: a stat între tata şi mama; când l-au puşcat pe tatăl meu, sora a leşinat şi a căzut la pământ, deodată cu tatăl meu. Ungurii au crezut că şi pe ea au puşcat-o şi au plecat la casa vecină. Peste puţină vreme, sora şi-a revenit. (…) Văzându-i pe toţi morţi din familia noastră, plină de groază şi frică s-a refugiat în comuna vecină, Cosnicu de Jos, unde a stat 4 zile. Notez că sora Eugenia a trecut pe la orele 4:00 noaptea Barcăul înot, lipsită de îmbrăcăminte, numai cu o cămaşă”.
– Masacrul avusese loc în noaptea de 13 spre 14 septembrie, nu era deloc cald…
– Toate mărturiile supravieţuitorilor sunt pline de dramatism. Teodor Brisc, căruia i-a fost împuşcată întreaga familie, menţionează: „Fetiţa mea s-a văicărit, după ce a fost împuşcată, că nu a murit imediat şi a fugit cu intestinele scoase până la mama sa, care era moartă în curte. Atunci au mai împuşcat-o iarăşi”. Ungurii spuneau că „ocupă tot Ardealul şi atunci şi lemnele vor plânge”. O refugiată din Ip, Reghina Mureşan, a primit în 1940 o scrisoare de la sora sa rămasă în teritoriul cedat şi descrie evenimentele petrecute în noaptea în care ea era plecată şi astfel scăpase. Ajunsă la casa părintească, n-a găsit pe nimeni. Întrebând pe vecini, maghiari de origine, unde sunt părinţii şi familia, i s-a răspuns în mod brutal şi batjocoritor că „toţi au fost mutaţi din casă în împărăţia Cerurilor”. Dându-şi seama ce s-a întâmplat, cerând să i se arate măcar locul în care au fost îngropaţi, ungurii au început s-o insulte şi s-o ameninţe cu moartea, spunându-i că „aceasta se cuvine românilor care au rămas în teritoriul cedat, pe pământ unguresc”.
– La procesul din 1946 au dat declaraţii şi mulţi maghiari, unii direct implicaţi în evenimente.
– De pildă Béres K. relatează cum le-a indicat militarilor pe cine să omoare: „Când am ajuns la prima casă locuită de români, în care locuia Crişan Gheorghe, am spus soldaţilor: Aici locuieşte un român. Soldaţii imediat au forţat poarta de la curte şi au strigat la geam ca locuitorii să vină afară că vor să caute arme. Atunci au ieşit din casă Crişan Gheorghe senior şi soţia şi doi copii, unul în vârstă de aproximativ 8 ani, iar al doilea de 15 ani. Când toţi au ieşit afară, s-au înşirat unul lângă celălalt şi soldaţii, fără să caute arme, i-au întrebat: Câţi sunteţi? Crişan Ion a spus: Suntem patru. La răspunsul acesta, soldaţii fără nici o altă întrebare au tras în cei patru, atât cu armele, cât şi cu puşca mitralieră pe care o aveau cu ei. (…) După ce au împuşcat această familie, soldaţii au ieşit în stradă şi mi-au cerut să le arăt a doua casă locuită de români”. Le-a arătat casa lui Vasile Buboi, unde au fost ucişi o femeie bătrână şi două fete de 9-12 ani. În casa următoare „locuia Bocian Ion. În acelaşi fel au procedat şi la acest locuitor, după ce le-am spus că este român. Şi aici i-au chemat afară (…) doi bătrâni, în vârstă de aproximativ 60 de ani, Bocian Vasile, fiul acestor bătrâni, soţia acestuia şi doi copii mici, cel mai mare în vârstă de trei ani. La fel i-au înşirat şi i-au împuşcat. (..) După ce soldaţii au ieşit din curtea lui Bocian, le-am arătat casa următoare, locuită de Sârbuţ Floare. Aceeaşi metodă, în toate amănuntele, a fost folosită şi aici. Casa următoare fiind locuită de unguri, am trecut mai departe…”.
– Copii de trei ani executaţi noaptea, franctirori periculoşi…
– Colaborarea civililor pentru asasinarea românilor era cu atât mai condamnabilă cu cât românii şi ungurii localnici nu avuseseră conflicte. Biró Emeric afirma, în 1945: „Întotdeauna, înainte şi după Arbitrajul de la Viena, ungurii şi românii din comuna Ip au trăit în bună pace şi armonie. Precizez că, după ce s-a auzit în sat la noi despre cedarea Ardealului de Nord, românii au păstrat aceeaşi atitudine liniştită, fără nici o manifestaţiune contra populaţiei maghiare. Trupele române în retragere au trecut şi prin comuna noastră, în ordine şi fără nici un incident. Nu am auzit nici un locuitor ungur să se plângă că i s-ar fi făcut vreo neplăcere de către soldaţii români în retragere”. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
