Lucrarea ,,Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime”

Noi mărturii despre prezenţa şi continuitatea românească în Arcul Intracarpatic 

La Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, în anul 2014, a apărut ediţia a II-a a lucrării Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime, purtând semnătura profesorului sălăjan Ioan Tomole. Autorul, profesor de istorie din Zalău, cunoscut pentru preocupările sale de cercetare a trecutului, a realizat până în prezent mai multe studii şi analize de istorie, publicând 10 cărţi de specialitate.

În Prefaţa volumului, profesorul Ioan Tomole informează cititorii despre faptul că lucrarea „este o reconstituire a trecutului cu ajutorul hidronimelor şi toponimelor” şi formulează următoarele consideraţii: „Adversarii continuităţii româneşti susţin că românii au ajuns ulterior ungurilor în Transilvania, ca păstori nomazi liberi. Hidronimele şi toponimele din Covasna şi Harghita dovedesc că românii erau în Transilvania, în Covasna şi Harghita, la venirea ungurilor, ca locuitori stabili, care practicau agricultura, cu rânduieli feudale!”.

Studiul Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime „reconstituie prezenţa românilor în arealul celor două judeţe, până la apariţia recensămintelor populaţiei, din perioada modernă a istoriei. Hidronimele şi toponimele cuprinse şi succint comentate în carte – precizează autorul – dovedesc prezenţa peste tot a românilor, în aceste părţi ale României, în Evul Mediu, locuri în care azi românii sunt numeric minoritari sau inexistenţi”.

Capitolul I cuprinde hidronime şi toponime româneşti de origine dacică, în rândul cărora cele mai cunoscute sunt Buzău (Museos sau Buseos), Mureş (Maris), Olt (Alutus). Se crede că denumiri de origine dacică din aceste părţi ar mai fi Bârzava, Moacşa sau Maxa, Semeria, Turia şi altele.

Capitolul II cuprinde hidronime şi toponime româneşti de origine latină, în rândul cărora sunt menţionate localităţile Aninoasa, Caşin, Ciba, Plăieşii şi Runc.

Hidronimele şi toponimele româneşti de origine slavă – redate în capitolul III – sunt numeroase, „datorită îndelungatei dominaţii slave în spaţiul românesc”. Prin asimilarea slavilor de către români – menţionează profesorul Ioan Tomole – acestea sunt moştenite de către români şi alături de hidronimele şi toponimele de origine dacică şi romană sunt argumente ale prezenţei românilor aici, în aceste locuri, în momentul sosirii ungurilor. Din această categorie sunt menţionate denumirile a 32 de localităţi, râuri şi locuri, 18 în judeţul Covasna şi 14 în judeţul Harghita, după cum urmează: Judeţul Covasna: Belin (în slavă înseamnă „Valea Albă”); Bixad („pădure de fagi”); Bodoc („loc acoperit cu scai”); Breţcu („pădure de ulmi”); Câlnic („loc lutos”); Chichiş („loc acoperit cu mărăciniş de luncă”); Cernat („Valea Neagră”); Covasna („Valea ce curge prin locurile unde se prelucrează laptele”); Crasna („Valea Roşie”); Debren (varianta ungurească a hidronimului slav Dobrin – „Valea Bună”); Estelnic („loc înstelat, undeva aproape de cer”); Ghelinţa („valea care curge prin locuri argiloase”); Petriceni („loc cu cuptoare pentru producerea cărbunelui – bocşe – sau pentru topitul minereului”); Poian („locul fără pădure dintr-o pădure”); Saciova (slavizarea hidronimului românesc „Saca” – „Valea Seacă”); Vârghiş („Valea Sălcilor”); Zagon („brazdă, şanţ”); Zăbala („zgomot”, „vâjâit”, „murmur”).

Judeţul Harghita: Bilbor („pădure de brazi argintii”); Bistricioara („Bistriţa –Valea Repede”); Bucin („pădure de fagi”); Delniţa („pământ de lucrat”); Homorod („apa care face zgomot”); Jolotca („vălişoară”); Laz („loc despădurit, transformat în loc arabil); Merca („prelung”); Prişca („cochet, aranjat”); Putna („valea ce curge liniştit); Solonca („sărată”); Târnava („valea ce curge prin locuri cu spini”); Topliţa („Valea Caldă”).

În capitolul IV sunt prezentate locuri şi localităţi atestate ca româneşti. În subcapitolul Consideraţii generale, autorul menţionează faptul că toponimele prezentate în acest capitol  au o provenienţă diversă. Ele exprimă stări de lucruri existente, la o anumită dată, într-un anumit loc, altele reflectă ocupaţii, iar altele redau portul popular românesc. Specificul etnic românesc al unor localităţi şi locuri uneori rezultă din inexistenţa unui termen înlocuitor alogen, sau rezultă din actele administrative ungureşti. În acest sens sunt menţionate peste 25 de localităţi şi locuri, printre care: Aita Seacă („Valea Sacă”); Bălan („alb”, „blond”, „loc fără vegetaţie”); Bâtca („bot de munte”); Breţcu („villa Valachalis Bereczfalva – satul românesc Breţcu); Căpâlniţa („kisolahfalu – Satul Românesc cel Mic”); Ciobăniş („loc cu mulţi oieri”); Cioboteni („satul ciobotarilor, al cizmarilor, pantofarilor); Desag („sacul pentru transportat provizii); Fâncel („fâneaţă mică”); Lunca de Sus, Lunca de Mijloc, Lunca de Jos: în variantele maghiare Felsolok, Kozeplok şi Alsolok, acel lok final este românescul loc; Mărcuş (Olahmarkus – Mărcuşul Românesc); Olteni: localitatea este atestă documentar cu apelativul Olozniu, în evidenţele papale. Olozniu este slavo-românul Voşnâi – Valea Românilor, Satul Românilor; Pădureni: toponimul unguresc Besenyo, derivat dintr-o denumire românească a locului cum ar fi Pecenţeşti – Satul Peceneilor, Besenţeşti – Satul Besenilor; Păltiniş („loc, locuri cu pădure de paltin”); Pustinic („persoană care se retrage în munţi, în păduri); Recea: apelativul unguresc Recsfalva – Satul Recea relevă caracteristica românească a locului; Remetea: este varianta românească a toponimului unguresc Remete, care la rându-i este un derivat din toponimul românesc de origine slavă, Râmeţi, care înseamnă „romani”; Săcel (diminutiv al substantivului comun „sat”); Secu (râul, pârâul care seacă); Tălişoara: etnonimul „olasz” din apelativul unguresc Olasztelek este folosit de unguri pentru italieni, este posibil să exprime de fapt o prezenţă românească; Vidacut: Olahhidegkut – Fântâna Rece Românească; Vlăhiţa: Olahnagyfalu – Satul Românesc cel Mare ş.a.

Capitolul V este dedicat toponim-oiconimelor româneşti cu finalul „-falău” şi semnificaţiei lor. Finalul „-falău” este o trunchiere în limba română a substantivului unguresc „falu”, „falva” – sat, din finalul denumirii ungureşti. În Evul Mediu – ţine să precizeze autorul – multe localităţi din Covasna şi Harghita (în lucrare sunt menţionate peste 50) aveau numele, în româneşte, terminat în „-falău”. Unele au şi astăzi. Această realitate „pune în lumină un adevăr simplu, acela că în Covasna şi Harghita exista în Evul Mediu o numeroasă populaţie românească, peste tot răspândită, care le-a creat şi transmis peste timp, din generaţie în generaţie”. Iată câteva exemple: în judeţul Covasna: Bicfalău, Etafalău (Zoltan), Futaşfalău (Alungeni), Ghidfalău, Icafalău, Micfalău, Tamaşfalău, Ţufalău etc.; în judeţul Harghita: Abașfalau (Aldea), Alfalău (Joseni), Lazarfalău (Lăzărești), Madefalău (Siculeni), Varoşfalău (Orăşeni) etc.

În capitolul VI, intitulat „Românii din zona Întorsurii Buzăului şi a Topliţei”, autorul menţionează că „majoritatea şi prioritatea românească din aceste zone este reflectată în hidronime şi toponime. Ungurii folosesc toponimele româneşti, adaptate foneticii limbii maghiare, de exemplu: Barcani = Barkany, Brădet = Bredet, Floroaia = Floroje, Fundoaia = Fundoje, Vâgani = Vugan, Luncani = Lunkan, Valea de Jos = Alsovalya, Valea de Sus = Felsovalya etc.

Capitolul VII cuprinde hidronimele şi toponimele româneşti care amintesc de şederea vremelnică a uzilor (populaţie de neam turc care ajunge în spaţiul românesc în jurul anilor 1000 d.Hr.) în Sud-Estul Transilvaniei şi semnificaţia lor. În acest context sunt amintite apelativele: Valea Uzului, Ozunca, Oituz, Ojdula, Ozun, cu precizarea potrivit căreia „cei care mânuiesc ştiinţa istoriei susţin că ungurii nu s-au întâlnit cu uzii în spaţiul românesc, deci aceste hidronime şi toponime au fost create de români, iar ungurii le-au adoptat de la aceştia”.

Bibliografia cărţii cuprinde lucrări de referinţă semnate de Iorgu Iordan, Ştefan Pascu, Coriolan Suciu, Nicolae Drăganu, Anatol Eremia, dicţionare de specialitate şi volume de documente, inclusiv volume, cu aceeaşi tematică, semnate de prof. Ioan Tomole, pentru: Crişana, Sălaj, Sătmar, Banat, Transilvania.

În fişa bio-bibliografică întocmită de Editura Casa Cărţii de Ştiinţă sunt menţionate preocupările profesorului Ioan Tomole din Zalău, care „abordează de mai mulţi ani acest câmp vast al hidronimiei şi toponimiei, în cercetările sale istorice, toate studiile şi cărţile publicate dovedind o muncă uriaşă, o gândire sistematică, onestă şi vrednică de a fi exemplu, pentru orice cercetător din domeniul istoriografiei”.

Felicitări autorului şi tuturor celor care l-au sprijinit în editarea acestei lucrări atât de necesară pentru cunoaşterea istoriei locale şi regionale a spaţiului Sud-Est transilvan, areal al etnogenezei româneşti, care a fost şi este multietnic şi pluriconfesional, şi nu doar monoetnic maghiar, aşa cum se străduiesc unii să-l prezinte în istorie şi contemporaneitate.

Dr. Ioan LĂCĂTUŞU

Comentarii:

comentarii