Izvorul din Arcul Carpaţilor

Tg. Secuiesc e o urbe mică, aşa cum e, de statură, şi poeta Mihaela Aionesei. Numai că de-acolo, prin mijlocirea Mihaelei se revarsă un torent poetic, zăgăzuit, deocamdată, în al cincilea volum. Torent ce ne face să uităm, măcar pentru un timp, de croncănitul unor corbi locali pentru care poezia e o specie ciudată care nu merită decât ceva exploziv.

Pentru că cei din spaţiul Arcului Carpatic şi-au împletit destinele, naşterea, aici, a unei noi cărţi este receptată ca venirea pe lume a unui nou-născut. Într-un anume fel aşa s-a întâmplat miercuri, la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, cu noua creaţie a Mihaelei numită „Surâsul dintr-o lacrimă”, care a primit un fel de botez. Autoarea a dat, la un moment dat, şi o posibilă semnificaţie a titlului: „Unde există lacrimă, există şi surâs”.

Ca de obicei, gazdă primitoare a fost Cenaclul „Buna Vestire” din Miercurea-Ciuc, al cărui preşedinte, poetul Ionel Simota, a evidenţiat calităţile de excepţie ale poeziei Mihaelei Aionesei, bucuria cu care este primit acest nou volum. Spaţiul manifestării a fost o altă generoasă instituţie – când e vorba de manifestări ale spiritului – Cercul Militar de Garnizoană Miercurea-Ciuc.

Despre valenţele artistice ale volumului prezentat au etalat judecăţi de valoare poeta Georgeta Mănilă, prof. dr. Luminiţa Cornea, Maria Graur, redactor şef al cotidianului Mesagerul de Covasna.

Un episod de punere la superlativ în valoare a poeziei Mihaelei Aionesei a fost recitalul actriţei Camelia Paraschiv Katai de la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe, acompaniată minunat la vioară de tânăra şi talentata artistă braşoveană Hanna-Denise Hoss.

A fost şi un moment de puritate şi ingenuitate: interpretarea a două cântece de dragoste de către eleva Codruţa Maftei. Repertoriul Codruţei n-a fost fortuit, întrucât lansarea volumului „Lacrima dintr-un surâs” a coincis cu marcarea de către Cenaclul „Buna Vestire” a Sărbătorii Dragobetelui, adevărată celebrare a iubirii pe meleagurile româneşti.

Prezentarea manifestării a fost făcută, cu vervă şi har, de către Gigi Filip, care a recitat, deosebit de inspirat, câteva din poeziile din volum.

Vom prezenta, în continuare, câteva din poeziile Mihaelei Aionesei, subliniind o latură a creaţiei acestei poete care o face greu de confundat: poezia ei curge ca un şuvoi neîntrerupt, temele se împletesc organic, natural, pentru  Mihaela tot ce o înconjoară sau se întâmplă în viaţă poate deveni poezie. (ŞTEFAN DANCIU)

 

artrodeza

 e primăvară  iarnă nici eu nu mai ştiu

de când umblu cu mănunchiul de fiare

   şi cu năduşeala asta sub palme

  plouă şi ploaia mă spală de vină

 de fapte de singurătate de păcate

 picăturile reci pătrund nemiloase

   obraji umeri sâni tresar

     de parcă cineva

ne-ar dezbrăca de dragoste până la piele

roşesc şi mă înfior la gândul că eşti aici

atât de aproape de tainele din rugăciunile lacrimilor mele

las gărgăunii să-şi facă de cap

puţină dezordine în armonia cu miros de sânge

nu strică albul zăpezilor

sub care ghiocei chicotind

înmulţesc primăverile amputate ieri

aş vrea să strig până vor ieşi vietăţile din vizuini

şi păsările din scorburi îmi vor ţine hangul

până când munţii îşi vor apleca fruntea semeaţă

ruşinaţi de neclintirea lor

şi oamenii ar privi uimiţi flacăra

care-şi întinde zâmbind braţele pe cruce

aşa vrea să strig

simttt te simttt

da, ştiu sună banal

şi totuşi spun

ce nu e la îndemâna oricui

e atât de bine

atât de bine mi-e să simt

să te simt

înăbuşindu-mă

viaţă

 

acasă

bulevarde pavate cu lacrimi vuiesc nevăzute

fantomele plutesc fără să tulbure ochii cuiva

pietrele respiră se zbat în pieptul trecătorilor

paşii copilăriei se pierd în arborii bătrâni

     stăpâna lună latră a singurătate

   străina cu privirea pierdută pe cer

 caută urma stelelor avute în palme ieri

speranţele se pierd în forma schimbătoare

a norilor galopând văzduhul

seara se clatină pe strunele unui greiere

destul de nebun să mai creadă

în iubirea celei ce se întoarce

cu furtunile lumii în plasă

 

înviere

iată primăvara şi-a descheiat mugurii

prin care sufletul mieilor neprihăniţi suflă solfegii

munţii coboară să se adape la izvoare

pădurile se întrec în ciocârlii

grădinile-s pe cale să petreacă

pomii îşi acoperă frunţile cu năframe

sălciile înnoadă lacrimi în barba timpului

păsările tac în umbra lor

de teamă să nu tulbure sfinţirea

 luna adună binecuvântări din ape

stelele se aprind –

candele pentru noaptea albă a arderii de tot

când îngerii aruncă giulgiu celor orbi

iar celor rătăciţi le împrumută cârje de lumină

să-şi ducă crucea mai departe

până când materia desprinsă de lut

va înălţa un duh de porumbel albastru

 

rugă

o, Doamne, sunt atât de mică

fără Tine umbra mea n-ar încăpea

nici într-o talpă de furnică.

 

jefuieşte-mi toamna

înteţeşte-mi iarna

şi jocul copitelor de miei

dar nu mă lăsa pradă focului care vuieşte

şi de rele mă vorbeşte.

 

nu vreau să las urme de ierburi sângerând

nici ochii din orbite să-mi văd evadând.

 

stăruieşte, mamă, pe lângă al tău Domn

când mi se bat în cuie să nu uit să rămân om.

 

Comentarii:

comentarii