Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Identitatea şi globalizarea | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Cultură » Identitatea şi globalizarea
Identitatea şi globalizarea

Identitatea şi globalizarea

 Arta a fost şi rămâne expresia sufletului şi bucuriei lăuntrice a comunităţii rurale

De când se ştie, ţăranul şi-a împodobit poarta, casa şi veşmintele cu motive alese. Gospodăria tradiţională a fost atelierul în care s-au perfecţionat membrii familiei.

Meşteşuguri în comuna Subcetate

Localitatea Subcetate, atestată documentar pe la 1750, este una dintre aşezările româneşti vechi de pe Mureşul Superior şi, potrivit documentelor de arhivă, cu toate că starea materială a locuitorilor a fost întotdeauna modestă, a devenit, în secolul al XIX-lea, centrul spiritualităţii româneşti din Depresiunea Giurgeu.

Şoseaua şerpuieşte lin, urmărind cu fidelitate formele de relief, coborând uşor la vale sau urcând domol printre coame de deal. Lăsăm în urmă Ciucul de Sus, municipiul Gheorgheni, Castelul contelui Lázár şi Catedrala romano-catolică din Ditrău, cel mai mare edificiu bisericesc din zonă. Nu după mult timp, ajungem la Subcetate.

Ana Urzică, o femeie în vârstă de 76 de ani, pe care nu-i arată, ne aştepta cu prăjituri de casă şi alte bunătăţi, dar mai ales „cu inima plină”, să ne povestească despre meşteşugul cusutului şi despre miile de modele care împodobesc costumele de sărbătoare ale celor care trăiesc de secole în zonă.

Gospodăria în care s-a statornicit de tânără şi unde trăieşte alături de soţul ei seamănă cu un muzeu al locuinţei rurale tradiţionale.

Nu s-a născut în Harghita, ci în comuna Dămuc, în judeţul Neamţ. S-a măritat cu „omul aiesta” şi a venit după el. „Imediat” are 50 de ani de când s-a strămutat în Subcetate.

Bucuroasă de oaspeţi, ne arată cu mândrie draperiile pe care le-a cusut de mână, peretarele, cuverturile care acoperă paturile înalte şi feţele de masă pe care le-a brodat şi le-a ţesut tot ea. Până şi covoarele pe care călcăm au fost lucrate de harnica nevastă.

După ce am încheiat turul casei, ne aşezăm în jurul mesei. Îşi ia etamina, pe care a început o nouă broderie, coase şi îşi deapănă povestea.

Perenitatea culturii tradiţionale

urzica1„Cos de când eram micuţică, acasă la mama. Acolo toată lumea lucrează, fetele mai ales trebuie să lucre, să coasă, să ţeasă, să toarcă, să scarmene lâna, să scoată păr pentru prigitori (catrinţe – n.r.). Atunci am învăţat şi cos într-una, dar acum cu patru ochi”, istoriseşte tanti Ana.

Relatează, amuzată, o întâmplare de când era de-o şchioapă. Avea şapte sau opt ani şi puţine erau zilele rămase până la hram, când tot omul trebuia să meargă la biserică în straie noi. Aşa că „mămuca”, ocupată şi copleşită de atâta treabă, i-a dat să brodeze gulerul de la cămaşa de sărbătoare a celui mai mare dintre cei trei fraţi ai ei.

„Şi mi-o dat mămuca un model, şi să iau unul de-aişi şi unul de aişi şi încă unul de colo… Ş-apăi, mama n-avea răbdare ca să îmi arete şe să fac şi cu verjica şi cu latu m-o altoit. Ş-apoi i-am zis: că nu ştii nici să baţi copiii, da nu aşa se bate. Cu latu, nu cu dunga… (râde). Şi am fujit şi m-am ascuns în casă la fratele cel mai mare, că i-o fost făcut casă, şi m-am băgat acolo şi n-am ieşât până nu le-am luat tăte şi l-am făcut, gulerul. Când o fost gata, am ieşât!”, şi-a amintit femeia dintr-ale copilăriei vremuri.

Costumul popular era piesa de rezistenţă, pe care fetele şi femeile şi-l confecţionau singure. Ţeseau la război pânza pentru cămăşile cu poale lungi, apoi prigitorile în patru iţe cu urzeală din păr de culoare neagrăşi cu bătătură din păr sau horompă şi brineţele cu care îşi înfăşurau mijlocul peste prijitoare.

Cămăşile cu mâneci ample, cu altiţă şi brodate cu şire drepte sau costişate ori cu pene peste cot, etalau mii de modele şi combinaţii de culori. Una nu semăna cu alta!

„D-apăi am stat într-o noapte – era hramul de Sfântu Petru – n-am dormit deloc. Toată noaptea am stat lângă lampă, de mi-am gătat cămaşa, ca la hram să am cămaşă nouă. Ş-apăi făceam pe ascuns, să nu ne vadă restul şi să nu dăm modelele. Fiecare, care de care să fie mai piscoşât”, a mărturisit femeia, râzând cu poftă.

Fetele şi femeile se îngrijeau, de asemenea, de costumul fraţilor şi soţilor lor după măritiş, dar şi de obiectele pentru decorarea locuinţei.

Ana Urzică ştie să facă o mulţime de cusături şi să ţeasă în diverse feluri. Casa îi este bogat împodobită cu lucruri care au ieşit din mâinile ei, migălite în iernile lungi şi grele.

„Ştiu nividit, pe drot şi ştiu cu guşă – cu păpuşă îi zişe la noi, da aişe-i mai zic, cu guşă. Guşa ştii care-i? Ţi-arăt! Uite-aşe, ne, faşi aestea, o guşă, ne, ş-apăi ţeşi cu dejetele, aleji aşe”, îmi arată gospodina. „Eu am ţesut şi cu iţuşi, ca să ţi le spui şi-aşelea, cu spata şi vătalele şi în spate am avut 81 de iţuşi”, se făleşte ea, „dar acuma nu mai pot, că mă doare coloana foarte rău”.

Tinerii au alte preocupări

După 1950, locuitorii de la sat au renunţat treptat la portul popular. Doar bătrânii păstrează costumul strămoşesc, pe care îl îmbracă la hram şi la marile sărbători, cu mândrie.

Ana Urzică nu are urmaş care să îi continue activitatea. Tinerele din sat nu sunt interesate să înveţe şi să promoveze tradiţia.

„Câţi ani or şî de când n-am mai cusut io stofa aşeea? Cred că vro zăşe ani. O fost şineva de la Târgu-Mureş şî atunşi aveam războiu-n casă. Şi m-o-ntrăbat: că n-or venit fete, ca să le-nveţi să ţasă? Nu, nu le trebe. Le trebe discotecă”, spune tanti Ana, fără să se oprească din cusut.

Moda iei a revenit în ultimii ani, dar mai interesaţi de acest element spectaculos de vestimentaţie sunt cei de la oraş, decât tinerii din mediul rural.

„Nu la toţi le plaşe, tinerii nu mai vor. Noi avem cămaşa naţională bărbătească, aşeea aişea am făcut-o, şi io, pentru mine, am de-acasă, de la mama, de când eram acolo; (au trecut –n.r.) 50 de ani de când am făcut-o atunşi, cu vro doi ani înainte (de a veni la Subcetate – n.r.)”, a explicat gospodina.

Arta populară autentică apune

urzica3Lucrările de artă populară autentice sunt tot mai rare şi nu pot readuce la viaţă valorile artistice ale trecutului. Vechea civilizaţie sătească se destramă.

Odată cu apariţia produselor industriale, îndeletnicirile tradiţionale au fost abandonate. Magazinele abundă de materiale, de la pânza topită până la cele mai sofisticate ţesături, iar ii se găsesc pe toate drumurile, croite la duzină şi brodate la maşina de cusut.

Nu sunt unicate, precum fiecare dintre cămăşile de altădată, dar într-o societate în care uniforma obligatorie pe vremea comunismului a fost înlocuită de bună voie cu vestimentaţia modernă „copy-paste”, pe cine interesează?

Sub impulsul trecătoarelor preferinţe în vogă, până şi locuitorii cătunelor izolate au renunţat la tradiţie, puţini fiind cei care mai păstrează farmecul universului rural.

„E mare păcat! De-aia, că e un lucru foate frumos şî un lucru de valoare. Artizanatul ăsta-i foarte valoros. Or vinit şi am mai dat – că am nepoţi în Cipru, în Italia, am în Spania o pereche de fini – şi le-am dat de le-or dus acolo. Că p-acolo să caută şi le-or trebuit şi lor şi altora”, a conchis creativa noastră interlocutoare.

Societatea evoluează, ne reinventăm, viaţa se derulează pe repede-înainte şi unul dintre beneficii este că astăzi putem avea totul „de-a gata”. Înnoirea nu exclude păstrarea şi promovarea valorilor tradiţionale ale satului, leagănul copilăriei unei naţiuni. Să ne bucurăm de farmecul lui, cât îl mai avem! Altminteri, identitatea dispare, lăsând loc globalizării.

Dana Drăgan

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.