Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (2) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 19 mai 2024
Home » Cultură » Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (2)
Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (2)

Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate (2)

  • În esenţă, haiducul semnifica un ins temut, un fel de putere-antiPutere. Jurământul la intrarea în acţiune era, în fapt, un legământ cu moartea, şansele de supravieţuire fiindu-i, practic, nule odată căzut pe mâna poterei. Răzvrătit, lua calea codrului, acţionând de regulă în cete, alcătuite din inşi hotărâţi, legaţi prin jurământ, conştienţi că, din momentul opţiunii, îmbrăcau cămaşa morţii. Comunicarea de faţă încearcă să extragă din legendă un haiduc, Buştiuhan, care a acţionat în Giurgeu în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt puţine datele concrete despre haiduc, reconstituit mai mult din memoria satului. Cel mai solid argument al existenţei sale este urmaşul său „Grigore a Marinii”, copil din flori conceput cu o săteancă din Voşlobeni, Stan Marina pe nume.

Cum îi şade bine unui haiduc, Buştiuhan avea şi o ibovnică din Voşlobeni, Marina, o ţărancă frumoasă, focoasă, cu casa şi acareturile gospodăriei mai retrase, situate pe uliţa Chidenilor (azi, strada Nicodim Rusu), care însoţea firul văii, în nord-estul satului, nu departe de peşteră. Nu se cunoaşte dacă Marina era sau nu căsătorită, sau trăia în concubinaj cu Ciobotariu-Pop Gavril din moment ce în actul de deces al fiului mama figurează cu numele ei de familie Stan („Pop Ciobotar Grigore – decedat la data de 26 februarie 1915 – părinţii – Pop Ciobotariu Gavril – Stan Marina – domiciliu Valea Strâmbă-Chileni «la data înregistrării decesului, satul Voşlobeni aparţinea de comuna Valea Strâmbă» – religia greco-catolică – decedat la 75 de ani – act de deces nr. 12/1915”). Aşadar, era „venetică”, antroponimul nefigurând printre numele de familie ale aşezării. Era originară, probabil, de pe Mureş, din Subcetate, sau din Bilbor, aşezări în care întâlnim acest nume. Fiul a fost înregistrat în actele de starea civilă cu numele de familie dublu, Ciobotariu-Pop. Exista şi varianta ca fiul să moştenească numele de familie al mamei, Stan. Cât despre numele haiducului, acesta nu figura în actele vremii şi locului, considerat personaj legendar. Or, ficţiunile nu aveau acte de identitate. Şi chiar cu „pater incertus”, mama e sigură: „Grigore a Marinii”, după cum era fixată progenitura în sistemul de denominaţie popular al satului.

Coincidenţă sau nu, şi un alt membru al familiei Ciobotariu îşi aducea nevastă (a doua) din aceeaşi zonă. Gospodăria Marinei cuprindea şi o moară de apă, fiind situată pe Vale (Vederea Mare) şi un darac de lână tot cu acţionare hidraulică, păstrate şi funcţionale până la jumătatea secolului al XX-lea (alături de alte două mori, pe lângă „moara lui Gavrilaş”, „moara lui Grigoraş” şi a lui „Onu de la Moară”, toate trei instalaţiile situate pe aceeaşi vale). Adoptat ca „om al casei”, haiducul se prăvălea adesea la vale pe firicelul de apă al Vederii Mari şi descindea în ograda Marinei. Descăleca de pe calul adăpostit în grajdul femeii şi îndopat cu fân la discreţie şi cereale „durălite”, uruială. Oaspetele, aşteptat sau descălecat intempestiv, se furişa în casă sub protecţia întunericului. Vizita se prelungea până ce zorii sunau retragerea, avertizându-l asupra unor posibile pericole. În patul cald al ibovnicei, nopţile lungi şi geroase de iarnă păreau doar clipe. Altele condiţiile de cazare ale ortacilor din ceată. Peştera le oferea o relativă securitate, nu şi un minim de confort. Patul de piatră nu era tocmai comod pentru om, iar umezeala şi răcoarea erau pătrunzătoare şi vara.

La rândul ei, Marina era răsplătită cu daruri consistente, parte bună a prăzii iubitului ei generos. S-a ales inclusiv cu un copil „din flori”, botezat Grigore şi purtând numele de familie Ciobotariu, născut în anul 1840. Reper sigur pentru a stabili perioada în care acţiona haiducul: în preajma Revoluţiei de la 1848, durată efervescentă pentru români, indiferent de care parte a Carpaţilor se aflau. Satul l-a adoptat sub numele de „Grigore a Marinii”, fără trimitere la numele patern (Registrul de stare civilă din arhiva Primăriei Voşlăbeni menţionează data decesului acestuia: „Pop Ciobotar Grigore, decedat la data de 26 februarie 1915, – părinţii Pop Ciobotariu Gavril şi Stan Marina, – domiciliul – Valea Strâmbă-Chileni, – religia greco-catolică, – decedat la 75 de ani, – act de deces nr. 12/1915”).

De altfel, fructul dragostei dintre voşlobeancă şi haiduc avea să ocupe locul central în memoria satului. Mai nimic despre tatăl-haiduc (spre deosebire de alte nu puţine cazuri de „copii din flori”, despre care se ştia totul!), cum ar fi modul de acţiune haiducească, teritoriul controlat, victime şi beneficiari, poteră şi capcane etc. Adâncit în legendă, satul nu i-a reţinut nici măcar prenumele. Nu este caz singular, din moment ce mai toate personalităţile sunt identificate exclusiv prin numele de familie: Eminescu, Coşbuc, Ceauşescu, Băsescu. Reţetă aplicată şi confraţilor lui Buştiuhan: Pintea (Grigore), nume de familie de care se alipea o apostilă trimiţând spre faptele sale şi calităţile morale: Pintea Haiducul sau Pintea Viteazul, Stângă Haiducul (Stoian Stângă), dar şi Vlad Hoţul din Săcele sau Ion Pietraru Banditu. Nu este exclus ca Buştiuhan să fi fost tot Grigore, originar, probabil din zona Varvigiului-Subcetate, unde se mai întâlneşte şi azi antroponimul. Mergând pe firul legendei, încercând să-l descâlcească, Teodor Chindea menţionează şi tentativele autorităţilor de a-l prinde pe haiduc, capcane întinse, şiretlicuri în evitarea acestora: „…acesta întotdeauna a scăpat, deşi urmăritorii săi erau aproape de el. Astfel, la una din aceste urmăriri, menţionează legenda, haiducul ar fi scăpat fiind ascuns într-o cadă, pentru varză, întoarsă cu gura în jos, în curtea casei Marinei, mama lui Grigore, care era protectoarea lui din Voşlobeni”. Din păcate, nu am putut afla nicio informaţie despre ieşirea din scenă a haiducului. În legendele locului, mai sălăşluieşte şi un alt haiduc, Vasilică. Acţiona cam în aceeaşi zonă şi cu aceleaşi metode. Acesta avea să-şi petreacă numele în toponimia aşezării: „Mergând mereu prin acelaşi loc, la intrarea şi ieşirea din comună, în mod obişnuit noaptea, el a bătătorit o cărare, care până azi poartă numele de Cărarea lui Vasilică”. (Va urma)

Prof. dr. Mihai Suciu

(Lucrarea „Haiducul Buştiuhan, între legendă şi realitate”, de prof. dr. Mihai Suciu, a fost prezentată în cadrul celei de-a XXVIII-a ediţii a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, desfăşurată în perioada 23-24 septembrie la Complexul Sportiv Naţional Izvoru Mureşului)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.