Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Geme ţara de absolvenţi de Drept şi contribuabilul român ţine în cocoaşă (precum cămila pe sultan) aceeaşi mulţime privilegiată de procurori şi judecători care ajunge, aproape invariabil, la cea mai stupidă sentinţă posibilă: fapta s-a prescris.
Serios? Păi de ce s-a prescris, domnule procuror? Pentru că ai ţinut dosarul 12 ani, ori pentru că judecătorii numiţi pe criterii politice ai Curţii Constituţionale au dat un şir de decizii cel puţin bizare, care i-au scăpat pe toţi hoţii şi pe toţi iloţii, vorba lui Eminescu, care au belit ţara în ultimii 33 de ani?
Nu trebuie să ai multă carte ca să te întrebi uluit: cum poţi să ţii 10 sau 12 ani un dosar în care, de la început, există probe concludente şi se vede limpede că cineva a furat? Că cineva a delapidat? Că altul s-a folosit de un şir de falsuri pentru a revendica mii de hectare de teren şi de pădure şi că un oarecare notar le-a autentificat ca fiind valide? Cum se face că un sat întreg, „retrocedat” cu biserică, păduri şi cimitir în baza unor acte dovedite false, se judecă de 17 ani pentru desfiinţarea unei sentinţe de o uluitoare stupizenie – şi încă n-a ajuns la capătul calvarului? Cum poţi să scapi de pedeapsă indivizi putrezi de corupţi numai pentru că au carnet de partid, fac parte dintr-o anumită minoritate ori au avut oarece funcţii pe plan judeţean, municipal sau orăşenesc?
Ei, realitatea spune că se poate. Ba mai mult, realitatea ne arată că această obişnuinţă nenaturală a devenit aproape o procedură. Dacă cineva trebuie scăpat, îi amânăm dosarul până la fericitul termen la care fapta s-a prescris.
Trăim printre oameni: dacă nu putem şti exact ce gândesc, auzim ce spun. Expresiile folosite referitor la procurori şi judecători nu diferă de cele uzitate referitor la activiştii de partid din timpul lui Ceauşescu. Încet-încet, magistraţii devin o categorie socială desprinsă de realitate pe care oamenii o urăsc. Şi, Doamne sfinte, cum să aibă oamenii încredere în justiţie dacă inşi dovediţi că au dat ori au luat mită sume care pur şi simplu te ameţesc, după ani şi ani de fierbere a dosarului în obscurele retorte ale justiţiei române, ies cu faţa curată pe temeiul că fapta s-a prescris?
Câte calcule şi răscalcule fac avocaţii, procurorii şi judecătorii, câte amânări, câte cereri de o parte sau alta, câte sesizări la Curtea Constituţională – doar ca un mahăr să traverseze liber 10-12 ani de proceduri juridice pentru a obţine victoria finală: fapta s-a prescris?
Oamenii ăştia, pentru care fapta s-a prescris e un fel de regulă a onoarei, simt probabil că o pensie de 20-30.000 lei e mică. Ei chiar s-au obişnuit cu nivelul ăsta de trai şi cred cu tărie că-l merită, neştiind, probabil, cum îşi rup oamenii ţării oasele pentru salarii de 2.500-3.000 de lei. La nivelul de venituri ale magistraţilor, oamenii se denaturează, mintea o ia razna. Au plecat din realitate, plutesc în eter.
De pildă, vor creştere de 25% la salariu pe ultimii 5 ani, retroactiv, căci la ei se poate. Procent aplicat, să ne înţelegem, la salariul uriaş pe care deja îl au. Au şi comis această mizerie: se vede că magistraţii îşi dau salariul pe care-l vor, când vor, indiferent de situaţia bugetară a ţării. Mai vor menţinerea pensiilor speciale, prestigiu social şi mai vor ca nimeni în lume să nu se bage în problemele lor, în deciziile lor, în ierarhia lor. În lumea lor.
Tot ce lipseşte este ca atunci când vom întâlni un magistrat pe stradă să ne comportăm ca în filmele istorice chinezeşti: ne aplecăm profund, ne dăm înapoi cu paşi mărunţi cel puţin 30 de metri, apoi ne repezim să-i pupăm papucii şi să-l transportăm la toaletă cu o lectică roşie, tolănit între perne.
