La Voşlobeni: „Clipe de vibrantă întâlnire”
Aşa titra, evident în ortografia vremii, tânărul cotidian harghitean ivit la scurt timp după înjghebarea judeţului pe harta Republicii Socialiste România, cronica unui eveniment de certă consistenţă socială şi culturală. Era în miezul verii anului 1871. A trecut multă vreme, a curs multă apă pe Mureş, dar amintirile se încăpăţânează să se coţobănească în prim-planul memoriei.
Am avut parte şi de un directorat al Căminului Cultural din comună, cumulat cu catedra didactică. Printre strădaniile de a-i învăţa pe copii Limba Română corectă, să-i desprind de o exprimare arhaică, pe care unii neaveniţi o elogiază, ba chiar o proslăvesc în marea lor ignoranţă, deşi nu te ajuta să depăşeşti hotarul satului, am conceput şi „formule” pragmatice de a reanima spiritul coeziv de odinioară al satului meu natal şi de suflet. O reuşită concretizată a fost „Ziua fiilor satului”, iniţierea şi organizarea primei ediţii a sărbătorii.
Nu fără eforturi, în ultimul weekend al lunii iulie a anului 1971 – în miezul verii – cum ar spune poetul, am adunat „grămăjoară” voşlobenarii risipiţi prin toată ţara. Pe-atunci, rara avis cei ajunşi „afară”! S-a lăsat cu emoţii teribile. Invitat ca fiu de onoare al satului, Geo Bogza (autorul impresionantului poem cosmogonic închinat Oltului, râu-frate cu Mureşul, ambele ţâşnite din coasta Hăşmaşului Mare, teritoriu al voşlobenilor) îşi exprima recunoştinţa şi emoţia la resuscitarea amintirilor de odinioară printr-o impresionantă tabletă publicată în săptămânalul „Contemporanul”: „Vă invităm cu drag…”.
Aşezarea nu era necunoscută. Şi nu numai prin specificitatea de „enclavă” sau insulă de românitate într-un „lac siculic”. Şi fiii ei destoinici îi duseseră faima de oameni aşezaţi, cu apreciabile dovezi de inteligenţă şi de moralitate. Întoarcerea lor temporară la vatră nu era neobişnuită. Participau şi la sărbători ale familiei sau la petrecerea „Sub Luci” a apropiaţilor plecaţi în Împărăţia Cerului. Dar nu le era dată clipa care să-i reunească pe toţi în sărbătoare, să-şi facă cunoscut parcursul profesional şi uman, împlinirile şi chiar neîmpliniri pe alte meleaguri.
Existenţa satului nu-i era străină nici marelui nostru istoric Nicolae Iorga. În vara anului 1933, eruditul sociolog Dimitrie Gusti adăsta în satul meu, împreună cu o echipă de studenţi. Ajutaţi de câţiva tineri intelectuali ai locului, au întocmit o monografie a comunei. Au cules piese folclorice reprezentative, impresionaţi de bogăţia şi „culoarea” zestrei folclorice a comunităţii. Din păcate, valoroasele documente au dispărut. Pentru nepreţuitul obol, savantul îmi devenea… consătean: impresionate, autorităţile locale îi confereau titlul de „Cetăţean de onoare al satului Voşlobeni”.
Însăşi Majestatea Sa Regina Maria a fost oaspete de onoare al satului, moment rememorat recent printr-un bust amplasat în părculeţul din inima aşezării, în faţa Casei Căsătoriilor. În acelaşi şir onorant şi emoţionant pentru sat şi-a înscris numele şi Întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, obârşia înaltei feţe bisericeşti fiind Topliţa Română, orăşel situat la 40 de km de Voşlobeni.
Nu putem omite din galerie nici pe liderul comunist, Nicolae Ceauşescu. Convoiul său traversa localitatea, deplasându-se pe Drumul Naţional ce leagă oraşul Gheorgheni de reşedinţa judeţului, Miercurea-Ciuc. Protocolul „vizitei de lucru” harghitene nu prevedea popasul în Voşlobeni, dar satul era hotărât şi pregătit să-l întâmpine, spre a-i mulţumi că, la înfiinţarea judeţelor, prin reforma administrativ-teritorială din 1968, comuna scăpase de comasarea cu Suseni, localitate eminamente maghiară, după secuizarea românilor aşezării până la ultimul. Ce nu au reuşit ungurii, erau pe cale să înfăptuiască comuniştii „noştri”: asimilarea ultimei aşezări româneşti din Giurgeu! Un memoriu bine argumentat adresat şefului statului s-a dovedit salvator. Pe tot traseul din perimetrul satului, gardurile şi porţile erau pavoazate cu scoarţe populare ţesute de sătence, scoase din lăzi de zestre la vedere, iar sătenii costumaţi în străvechiul port popular. Fără teamă, i-au aţinut calea, legând drumul cu o funie, cum se obişnuia la nunţi. Convoiul s-a oprit, iar Preşedintele a acceptat pâinea şi sarea ospitalităţii, mirat să se trezească pe o insulă românească într-o mare siculică. Evident, nu-şi mai amintea de contribuţia sa la perpetuarea acestei comunităţi.
La a doua ediţie a „Zilei fiilor satului Voşlobeni”, după un deceniu, aveam bucuria să-l întâlnesc, alături de alţi consăteni risipiţi în cele patru zări, pe profesorul universitar Teodor Chindea. Nu presimţeam atunci că prima noastră întâlnire avea să fie şi ultima. După un an, un accident stupid îl transfera în Lumea Drepţilor. Tristă simetrie: tot un accident din copilărie îl scotea din lumea satului, propulsat pe drumul cărţii. Infirmitatea îi decidea parcursul; nu se mai califica pentru ţărănie. Dacă nu şi-ar fi ologit un picior, rămânea, probabil, acasă. Ar fi fost un ţăran iluminat, autodidact, la cârma celei mai cuprinse gospodării din satul natal. Incompatibilă cu un atare statut, infirmitatea avea să-l scoată din sat în lume. Ghinion sau şansă?!
Dascălul-cărturar era atunci pensionar. Ajuns „Fiu al satului” şi eu, eram acreditat de presă din partea Studioului de Radio Târgu-Mureş să comentez „vibrantul eveniment”. În pofida anilor care ne despărţeau, am empatizat fără oprelişti. Ne lega aceeaşi dragoste pentru satul nostru natal, ne însufleţea acelaşi respect pentru înaintaşii noştri, care au trudit până la jertfa de sine pentru binele comunităţii sătucului nostru. Ne-am strâns mâna după ce ne-am promis să ne revedem spre a continua dezbaterea aprinsă. Mai erau multe de spus, de lămurit. Dar n-a fost să fie! Şansa ni s-a dat singură dată, nu s-a repetat. Cu Domnia Sa, timpul nu a mai avut răbdare…
Evenimentul care ne adusese acasă a mai trăit o ediţie, a treia, petrecută la începutul acestui veac, prin 2006. Apoi, a murit, ca orice idee altruistă. Sigur, nici nu ar fi prea uşor să aduni astăzi fiii satului risipiţi prin lumea largă. Pentru cei mulţi purceşi pe drum fără de întoarcere nu există nici cale, nici mijloc de revenire. Nu ar fi uşor să-i convoci şi să-i aduci acasă nici pe cei încă în viaţă şi în lucrare, fie şi pe meleaguri departe de mormintele străbunilor de sub luci, dacă acestea le mai spun ceva. Dar nu şi imposibil, posibilităţile de comunicare având la dispoziţie nebănuite (atunci) mijloace tehnice. Totul este să vrea, să se dorească. Din păcate, într-o vreme excesiv de pragmatică, mercantilizată până-n prăsele, registrul afectiv şi-a tot restrâns capitolele. Iar tentacolele mercantilizării „pe persoană fizică” nu au iertat nici descendenţii comunităţii deschise de ieri. Tuşele unei icoane se tot estompează şi în sufletul meu când văd câtă reticenţă şi chiar adversitate întâmpină o idee benefică inclusiv celor care reduc totul la ban.
Mihai SUCIU
