Depresia, boala vremurilor în care trăim? (I)

iunie 17, 2015 in Sănătate

Iată o întrebare căreia am încercat să-i găsesc răspunsul, adresându-mă domnului Veress Albert, doctor în ştiinţe medicale, un om uşor de găsit la Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Miercurea-Ciuc, unde, ca medic primar, continuă să le aline oamenilor suferinţa.

Şi acum, ca de fiecare dată, întâlnirea cu domnia sa a fost pentru mine o bucurie, aşa cum sper să fie şi pentru dumneavoastră, cititorii jurnalului nostru, acest articol în care, dincolo de tema de bază, puteţi afla care este naţiunea cea mai predispusă la depresie, de ce în România a crescut brusc numărul persoanelor cu afecţiuni psihiatrice grave, cine ocupă acum primul loc în topul sinuciderilor din ţară, după ce ani în şir el a aparţinut justificat Harghitei, şi ce s-a întâmplat, între altele, în 1932.

Cu părerea de rău că o parte din problemele abordate colateral vor rămâne doar pe reportofonul meu, din motive ce ţin de spaţiul tipografic, îi voi da cuvântul domnului doctor, spre a mă lămuri dacă depresia este o boală a vremurilor în care trăim, generaţie după generaţie…

– Asemenea cancerului şi în cazul depresiei, odată cu apariţia unor metode noi de investigare şi diagnosticare, numărul persoanelor cu astfel de afecţiuni a crescut. Asta nu înseamnă însă că este o creştere reală, atâta doar că, lipsind acele metode, oamenii mureau fără să aibă idee ce nume purta boala ce avea să-i răpună. De pildă, depresia era numită nevroză sau ceva ce tulbura nervii, dar, când tehnica de diagnosticare a permis, copilului i s-a dat un nume.

– Spuneţi-mi însă, dumneavoastră, specialistul, ce vedeţi în plus în spatele cuvântului primit ca dar de botez?

– Un mediu stresant, în care trăiesc oameni stresaţi, într-o eră de stres major. Am conturat prin acest răspuns elementele definitorii ale unui tablou depresiv, ale cărui nuanţe sunt influenţate atât de factori interni, cât şi de factori externi, ultimii ţinând, se înţelege, de firea omului, de constituţia sa. De exemplu, se spune despre maghiari că sunt o naţiune predispusă spre depresie şi cercetările efectuate pe eşantioane de 100.000 de oameni, atât în America, cât şi în Australia, demonstrează acest fapt. Afirm asta deoarece studiul a evidenţiat fără echivoc faptul că în anul respectiv şi în perioada respectivă, şi acolo, şi în Ungaria, s-a înregistrat aceeaşi rată de suicid. De aici şi concluzia potrivit căreia ungurii, cum spunea fostul deputat Dumitraşcu, ar fi o naţiune sinucigaşă…

– Şi este?

– Un răspuns afirmativ ar presupune existenţa unei gene a sinuciderii care să se transmită ereditar, dar această ipoteză încă nu s-a putut demonstra, chiar dacă în unele studii de dată mai recentă este susţinută teoria potrivit căreia un cromozom al sinuciderii ar fi prezent la naţiunea maghiară. Nefiind încă certificată prezenţa acestui cromozom, concluzia la care s-a ajuns ar fi aceea că nu sinuciderea se transmite, ci depresia. Şi aşa este, pentru că, dacă asculţi şi înţelegi Imnul Ungariei, realizezi uşor că percepţia lui este una pesimistă. De altfel, după informaţiile pe care le deţin, în lume sunt doar două imnuri de stat pesimiste şi unul e cel al maghiarilor. Pesimişti sunt însă şi oamenii ce aparţin acestei etnii, pesimişti şi predispuşi la depresie, gata mereu să se autoacuze şi să-şi plângă de milă…

– V-aţi referit la factorii interni, la originea lăuntrică a depresiei, dar vă propun să nu omitem nici factorii externi…

– Vedeţi dumneavoastră, şi ei trebuie analizaţi în funcţie de situaţie. Spre exemplu, în anii ’77-’80, când eu eram medic rezident şi când România parcurgea o perioadă cruntă a dictaturii comuniste, numărul persoanelor cu depresie era mult mai mic decât acum. Ştiu, pare curios, dar o explicaţie există. Acum suntem mai mulţi medici psihiatri, există mai multe unităţi spitaliceşti şi oamenii au unde să meargă să solicite consult şi asistenţă medicală de specialitate. Apoi a dispărut puterea stigmei psihiatrice în general, care îl marca puternic pe bolnav, ceea ce denotă că oamenii au început să înţeleagă că o afecţiune psihiatrică nu mai e un motiv să te ruşinezi. Din aceste considerente tot mai mulţi cetăţeni se adresează cu problemele lor medicului şi bine fac, însă asta nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că a crescut numărul depresivilor, a crescut doar adresabilitatea lor către zona de protecţie, în care inclusiv medicaţia s-a diversificat. Pentru că, dacă la începutul carierei mele de medic psihiatru existau doar 3 medicamente antidepresive, acum sunt peste 30.

– Cărei zone aparţin ca pondere persoanele ce vi se adresează, celei urbane sau celei rurale?

– Indiscutabil zonei urbane, pentru că oamenii sunt mai deschişi şi înţeleg mai uşor care este momentul potrivit să apeleze la medic, pe când în zona rurală sunt mai preocupaţi de munca ce le asigură traiul de fiecare zi. Asta ca să nu mai spun că ei au o rezistenţă înnăscută faţă de boli, iar dacă ajung să se confrunte cu vreo una preferă să o ignore. Cât priveşte depresia, nici nu-şi dau seama de asta, sau dacă îşi dau seama merg mai departe în virtutea inerţiei până cad din picioare. Aşa se face că noi, medicii, aflăm ce a avut după o „autopsie psihologică” în cazul tentativelor de suicid sau a deceselor prin suicid, după ce discutăm cu membrii familiei care ne spun că răposatul era un retras, un pesimist, un om lipsit de bucuria ce ţi-o oferă viaţa trăită normal. Dar, şi sub acest aspect, situaţia s-a schimbat…

– Ce anume a favorizat schimbarea şi despre ce fel de schimbare vorbiţi?

Răspunsul, în următorul număr al jurnalului nostru.

ŞTEFANA DRĂGHICI