Cu înţelepţii valahi, la pas prin Cheile Vârghişului | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 1 decembrie 2022
Home » Agricultură/Ecologie » Cu înţelepţii valahi, la pas prin Cheile Vârghişului
Cu înţelepţii valahi, la pas prin Cheile Vârghişului

Cu înţelepţii valahi, la pas prin Cheile Vârghişului

În dimineaţa unui început promiţător de octombrie, mă alăturam echipei de specialişti de la Universitatea „Valahia” din Târgovişte pentru a face nişte prospectări autorizate în câteva peşteri din Cheile Vârghişului. Mă aflu aici în două posturi: cea de muzeograf pasionat de arheologie şi, fără să-mi dau seama şi în cea de turist-observator. Această experienţă avea să-mi aducă la sfârşitul zilei atât satisfacţii pe plan profesional, cât şi multă dezamăgire din perspectiva turistului. Dar cum e prea devreme să tragem concluziile, iată doar un indiciu a ce m-a întristat – amprenta omului ostil în faţa regulilor.

Şi cum vă povesteam, undeva la limita dintre judeţul Covasna şi Harghita, în nordul Munţilor Perşani, străbătut de apele zgomotoase ale pârâului Vârghiş, printre razele blânde ale toamnei întârziate, mi se înfăţişează o arie protejată de interes naţional – Cheile Vârghişului cu enigmaticele ei peşteri. Pe măsură ce mă afundam în pădure, peisajul parcă îmi tăia răsuflarea. Da, este o rezervaţie naturală mare, ce se întinde pe o suprafaţă de 800 de ha şi a fost oficial declarată arie protejată prin lege în anul 2000 (Legea 5/06.03.2000), sigur ar trebui să şi-l caute mult şi bine.

Complexul carstic ce începea să se formeze în jurasic numără astăzi 122 de peşteri şi 9 poduri care facilitează traversarea pârâului de pe un mal pe altul şi găzduieşte o bogată floră (arbori, arbuşti şi plante protejate) şi faună (diferite specii de lilieci, peşti, reptile, amfibieni, insecte şi alte mamifere).

În toate sezoanele anului, Cheile sunt „luate cu asalt” de un număr mare de turişti, iar frumuseţile care îi dau valoare acestui loc îl pun în egală măsură şi în pericol.

Accesul se face pe un drum modernizat din direcţia comunei Vârghiş, judeţul Covasna (11 km), sau venind dinspre Mereşti, din judeţul Harghita (7 km), turiştii putând folosi unul dintre cele trei trasee marcate cu: cruce albastră, punct roşu şi bandă galbenă.

Traseul Cruce Albastră: traseul principal din Cheile Vârghişului,Poteca Cheii,care urmează cursul sinuos al pârâului Vârghiş pe distanţă de aproximativ 4 km, până în poiana Canton Ţiglărie.

Traseul Punct Roşu: traseu circular, Poteca Lupilor – Capela Tătarilor, merge doar pe deasupra stâncilor, se intersectează la un moment dat cu traseul marcat cu dungă galbenă.

Traseul Bandă Galbenă – Poteca Kőmező, ce coboară tot la Canton Ţiglărie, apoi continuă spre Colţul Chirui, Băile Selters şi oraşul Vlăhiţa. Acest traseu se intersectează la un moment dat cu cel marcat cu cruce albastră, care duce la Peştera de la Mereşti.

Cele mai vizitate peşteri din Cheile Vârghişului sunt: Peştera Şura Cailor, Peştera Mare de la Mereşti şi Grota Tătarilor.

În literatura de specialitate regăsim primele menţiuni ale complexului carstic – descrierea Peşterii Mari făcută de Johann Fridvaldszky în 1767. De atunci, pe parcursul anilor, peşterile apar în diferite alte lucrări de specialitate, iar în 1868, o descriere amplă a complexului carstic este făcută de Órbán Balázs.

În 1911, Podek Ferenc publică rezultatele primelor săpături arheologice în 15 peşteri de aici. Între 1941-1942 cercetările Mariei Mottl (paleontolog) destăinuie lumea dispărută a mamiferului primitiv, apoi între anii 1957-1958 Traian Orghidan şi Margareta Dumitrescu realizează o monografie complexă a carstului, editată în limba română, chiar dacă sunt descrise doar 65 de peşteri din cele aproximativ 130 cunoscute până în prezent. (sursa informaţiei: Arheoinvest III/2015 – Potenţialul carstului din Cheile Vârghişului «Munţii Perşani», pag. 591-602)

În timp, peşterile au fost cercetate de numeroşi speologi, geologi, arheologi cu rezultate importante pentru lumea ştiinţifică. Evident, şi în prezent, în anumite peşteri se desfăşoară lucrări autorizate de săpătură arheologică.

Descoperirile arheologice de aici cu datarea cea mai veche provin din era paleolitică. Pe traseul principal marcat cu cruce albastră, undeva aproape de potecă s-a montat un panou informativ care prezintă câteva artefacte găsite de cercetătorii autorizaţi.

Însă, dincolo de partea frumoasă a lucrurilor, de natura care derulează un spectacol continuu indiferent de anotimp, de moştenirea istorică şi culturală, acest sanctuar este adesea „prăduit” de căutătorii de „comori şi suveniruri”. Există persoane care dislocă formaţiuni calcaroase din pereţii peşterilor, depozitează necorespunzător deşeurile, vandalizează, poluează fonic, efectuează săpături ilegale, rup elemente vegetale protejate şi, efectiv, fac orice pentru a deranja.

De-contextualizarea artefactelor

În ciuda faptului că s-au montat panouri cu reguli clare, că sunt angajate persoane autorizate şi voluntari care păzesc şi îngrijesc rezervaţia, totuşi răul se întâmplă.

Deoarece se intră într-o arie protejată, este esenţial să se cunoască regulile acesteia pentru a preveni eventuale accidentări sau chiar probleme cu legea. Regimul ariilor naturale protejate este reglementat prin lege (OUG 57/2007) şi, în cazul nerespectării regulilor impuse în zonă, se aplică amenzi contravenţionale.

Grota Tătarilor

Dacă ne dorim să avem poveşti de spus mai departe trebuie să înţelegem că acele restricţii impuse în zone speciale sunt tocmai pentru a ne proteja comorile moştenite.

Pe parcursul zilei, potecile s-au aglomerat şi supra-aglomerat şi, stând la coadă ca să pot trece, am avut ocazia să văd două tipare comportamentale: copii şi părinţi care vorbeau în şoaptă, călcau cu grijă, îşi îndesau ambalajele de la diferite gustări prin bagaje, studiau cu atenţie panourile informative, se consultau între ei tot în şoaptă, îl mai întrebau câteodată şi pe rangerul Miklós P., care părea că e peste tot; iar al doilea tipar de turişti (ce-i drept, nu foarte mulţi, dar suficienţi) era în totală antiteză cu cel prezentat înainte – se agitau inutil pe poduri, făceau gălăgie, erau dornici să ia câte o mică amintire din fiecare colţişor al rezervaţiei şi culmea, se mai şi accidentau, dar tot nu înţelegeau nimic.

Pentru că acolo nu am avut ocazia să o fac, mă folosesc de această oportunitate să le amintesc celor prea entuziaşti că este în avantajul lor să meargă pe traseele marcate pentru a putea fi ajutaţi în caz de accidentare. Totodată, există legi care protejează patrimoniul material şi imaterial şi pentru a evita postura ingrată a unui turist amendat de autorităţi, trebuie adoptat un comportament ajustat cu cerinţele locului. Un turist responsabil nu va încerca niciodată să vandalizeze peşterile, nu va lăsa gunoaie în urma lui, nu va lua niciun fel de material (formaţiuni calcaroase, fragmente de vase, oase, etc.) găsit întâmplător, şi va anunţa autorităţile prezente în rezervaţie.

Şi pentru că a venit vremea concluziilor, încă o dată se adevereşte că nu există pădure fără uscături.

S-a întunecat aici în pădure şi, în timp ce îmi aprind frontala, realizez că am pierdut noţiunea timpului. Nu ştiu cât e ceasul şi nici nu contează. Am avut una dintre cele mai inedite experienţe profesionale alături de echipa Universităţii „Valahia” din Târgovişte. Plec de aici cu speranţa că lumea va începe să înţeleagă importanţa protejării zonei şi păstrez în suflet, pentru o mică eternitate, amintirea unui tărâm de basm, voi privi apoi fotografiile făcute şi îmi voi aminti cu drag ciripitul păsărilor, zgomotul pârâului, parfumul florilor şi al pădurii.

Aşadar, bucuraţi-vă de chei fără să luaţi sau să lăsaţi „suveniruri”!

Iuliana Bartók

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.