Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Am ajuns la eliberarea Transilvaniei, dar vă rog să nu insistăm asupra operaţiunilor militare şi a tratamentului aplicat populaţiei evreieşti, întrucât exced obiectului acestui interviu, care se ocupă exclusiv de relaţiile româno-maghiare dinainte şi după Trianon.
– Odată cu intrarea României în războiul împotriva Germaniei, autorităţile horthyste din Transilvania de Nord-Est încercau să găsească soluţii ca după previzibila eliberare a regiunii de către trupele româno-ruse, puterea reală să fie păstrată în mâinile maghiarilor. Înaintea retragerii trupelor maghiaro-germane şi a vârfurilor administraţiei maghiare din Cluj, la primărie a avut loc o întâlnire la care au participat, conform unei note a Serviciului Secret de Informaţii, „căpeteniile maghiarilor din Ardeal”, reprezentând moşierimea, Universitatea, Biserica, economia şi ziariştii. Instrucţiunile erau de genul: „Nimeni nu va părăsi Ardealul, pentru a nu ştirbi precumpănirea elementului maghiar; Toate vechile cadre ale organizaţiilor horthyste şi szalasyste vor trebui să se introducă în organizaţiile democratice, pentru a le controla activitatea; Se vor păstra toate organizaţiile paramilitare, conspirativ, spre a putea fi utilizate la nevoie; Toate fondurile afectate de Horthy pentru propaganda în ţinuturile cucerite vor rămâne aici” – etc. În condiţiile răsturnării situaţiei de pe front, populaţia civilă a trecut prin momente dramatice. S-a declanşat o represiune majoră asupra celor ce nu erau maghiari, extinzându-se chiar şi în afara teritoriului ocupat în 1940. Chiar în noaptea de 23/24 august de la Budapesta s-au emis instrucţiuni pentru arestarea românilor suspecţi – preoţi, învăţători, fruntaşii satelor. Doar în Maramureş s-au creat 9 lagăre speciale. Soldaţii români căzuţi prizonieri erau torturaţi şi ucişi, încălcându-se toate normele de purtare a războiului. La Ilieni (azi Covasna), un ofiţer ungur i-au pus în şir pe cei 16 soldaţi români prizonieri şi le-a spus: „No, la botez!”. „Botezul era că îi puşca cu revolverul prin urechi”, a declarat Ioan Toma, singurul care a scăpat. Alţi prizonieri au fost daţi pe mâna civililor, care i-au dus în câmp şi i-au omorât. 20 de ostaşi români căzuţi prizonieri la Corneşti, lângă Mediaş, au fost masacraţi. La Tărian (Bihor), au fost asasinaţi 14 români, la Moisei au fost împuşcaţi 35 de români şi un evreu; în Săbişa (Maramureş), au fost omorâţi 9 români, la Prundu Bârgăului alţi 7, un grup de români a fost asasinat la Ţaga.
– Şi comandanţii ruşi aveau un comportament ciudat…
– Foarte multe rapoarte ale jandarmilor locali menţionau alianţa antiromânească dintre comandanţii ruşi şi fostele autorităţi din timpul ocupaţiei maghiare. Prim-pretorul maghiar din Târgu Secuiesc, păstrat în post de ruşi, venit la Belini, a făcut propagandă maghiară, a interzis schimbarea primarului horthyst, a înfiinţat o gardă înarmată maghiară, a ordonat să nu se pună nici o firmă românească, iar şcolile să funcţioneze numai în limba maghiară. Exact aceleaşi lucruri le-a ordonat şi la Estelnic. Peste tot, populaţia maghiară şi-a pus în piept insigne comuniste şi instiga împotriva românilor; ruşii au numit primari în oraşe şi comune numai dintre maghiarii declaraţi comunişti, care au trecut la rechiziţii draconice: populaţia română a fost despoiată de ultimele resurse, iar ungurii au fost protejaţi. În toate judeţele „secuieşti”, Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei au fost omorâţi, în septembrie-octombrie 1944, foarte mulţi români, civili şi militari, în special de către populaţia maghiară locală. Primul prefect al judeţului Trei Scaune de după eliberare, Anton Sirlican, declara: „Am dovezi că ungarii vor să extirpe Neamul nostru din Ardeal. Mâine, când se vor putea publica toate crimele făcute de unguri contra Poporului nostru, numai de la intrarea noastră în războiul de dezrobire, se va cutremura toată lumea civilizată”.
– Acţiunea de eliberare a Ardealului de Nord-Est a fost însoţită de un potop de masacre, asasinate, deportări, jafuri şi devastări din partea maghiarilor localnici, armatei şi oficialităţilor. Aveau ele o motivaţie, o cauză concretă?
– Populaţia maghiară se ştia culpabilă de atrocităţi săvârşite împotriva românilor localnici în timpul ocupaţiei şi-şi dorea să scape de toţi cei care avuseseră de suferit şi care se vor transforma în acuzatori, iar armata şi autorităţile maghiare au comis acele fapte reprobabile din ură, răutate şi răzbunare feroce pentru că trebuiau să se retragă de pe pământul pe care-l considerau „moştenit de la Dumnezeul ungurilor”. Comandamentul jandarmilor maghiari din Dej, de exemplu, înaintea retragerii trupelor maghiare, a lansat un ordin către întreaga forţă publică maghiară din judeţ ca „toţi românii să fie suprimaţi fără judecată oriunde se vor găsi”. Numai în localităţile Deleni şi Iara din judeţul Turda au fost incendiate peste 150 de gospodării româneşti. În 12 septembrie 1944, ziua încheierii armistiţiului dintre România şi Aliaţi, au fost internaţi şi maltrataţi în închisoarea din Dej 500 de români. În întreg Ardealul de Nord, înainte de a începe retragerea trupelor ungureşti, autorităţile maghiare ridicau cu forţa românii între 16 şi 60 de ani, deportându-i în Ungaria. Doar din judeţul Năsăud fuseseră ridicaţi 2.000 de inşi. În timpul deplasării, bolnavii erau lăsaţi în părăsire pe câmp, iar cei ce încercau să evadeze erau împuşcaţi sau spânzuraţi de stâlpii de telegraf. Au fost deportate şi fete între 17 şi 22 de ani.
– Maghiarii s-au reorganizat politic foarte rapid după ce România a întors armele – ca şi la Revoluţia din 1989, de altfel.
– Da, în ambele cazuri s-au reorganizat cei vechi în formule noi. Noua apariţie era Uniunea Populară Maghiară, în realitate urmaşa vechiului MADOSZ. În timp ce ostaşii români mureau în luptă pentru eliberarea pământului ţării, cele două formaţiuni politice, PCR şi MADOSZ, încercau să-l ia în stăpânire, având sprijinul Moscovei. Sovieticii şi-au rezervat o zonă, zisă de operaţii, de 100 de km, în care nu permiteau intrarea autorităţilor româneşti, iar MADOSZ-ul şi-a arătat deplina susţinere pentru neacceptarea revenirii administraţiei româneşti, încercând, la adăpost rusesc, să preia conducerea Transilvaniei de Nord-Est. Întrucât MADOSZ-ul era suspicionat, pe bună dreptate, de comunism, în 16 octombrie 1944, la Congresul de la Braşov, adoptă noul nume, Uniunea Populară Maghiară (UPM). A urmat apoi, prin practica obişnuită, transformarea în organizaţie de masă, căci la 1 decembrie acelaşi an avea deja 82.000 de membri. Ilieni (jud. Covasna) este exemplu pentru metodă: toţi ungurii au primit ordin să intre în UPM, cei care refuzau nu aveau dreptul să cumpere alimente şi să-şi vândă produsele. Aşa şi-a completat UPM efectivele cu foşti membri ai organizaţiilor fasciste maghiare, autori ai atrocităţilor antiromâneşti şi antievreieşti, foşti moşieri, prelaţi de extremă dreapta etc. A urmat colaborarea strânsă cu autorităţile sovietice pentru demascarea „reacţionarilor români” şi jalbele neadevărate, dar isterice, adresate comandamentelor sovietice, cum că românii duc o politică de epurare etnică. Era şi imposibil s-o facă, deoarece Comandamentul sovietic stopase reinstalarea administraţiei române. Românii nici nu aveau posibilităţi de manifestare de altfel, „Tribuna Ardealului”, reapărută, fiind singurul ziar românesc din Transilvania de Nord-Est.
– Din câte am aflat din studiul dvs. în trei volume, „Români şi unguri”, administraţia maghiară funcţiona, practic, şi în 1945…
– Funcţiona din plin şi încă în regim de teroare: la Cluj, sute de case au fost sparte şi jefuite de poliţia formată din comunişti maghiari în colaborare cu soldaţi sovietici; ca să-i atragă pe ruşi, maghiarii le-au pus la dispoziţie case cu tot confortul şi femei din societatea bună maghiară. De la Debreţin veneau dispoziţii ca în şcoli sistemul de instrucţie să fie tot cel din timpul ocupaţiei horthyste, prin biserici se practica aceeaşi propagandă şovină antiromânească; în timpul fiecărei slujbe se cânta Imnul Ungariei şi se recita Crezul revizionist, care se încheia cu „Cred în renaşterea Ungariei Mari. Amin!”. În Trei Scaune vechii conducători horthyşti fuseseră reinstalaţi în funcţii şi, paradoxal, românii care ajutaseră operaţiunile trupelor româneşti şi sovietice în Ardeal erau arestaţi şi internaţi în închisoarea din Sf. Gheorghe. În comuna Zagon sunt arestaţi ilegal şi maltrataţi 29 de români. În judeţul Mureş s-a dispus ca întreaga corespondenţă adresată Prefecturii să fie scrisă numai în limba maghiară şi s-a interzis deschiderea şcolilor româneşti. La Careii Mari au fost predaţi Comandamentului sovietic 97 de tineri români în locul germanilor ceruţi a fi deportaţi în URSS, care se declaraseră unguri. În judeţul Odorhei, de 15 martie 1945, în comunele Bodogaia, Filiaşi, Vidacut, steagul României era dus în centrul localităţilor şi călcat în picioare, în prezenţa locuitorilor unguri. Preotul Rafiroiu din Târgu Secuiesc îi anunţa pe cei alungaţi din localitate că nu se pot reîntoarce datorită situaţiei „foarte tulburi”; maghiarii din Ghelinţa erau pregătiţi cu sape, cu topoare, arme, grenade, să stea în faţa românilor: „nu voiesc a recunoaşte nimic”, scria preotul. Şi toate acestea se petreceau la un an de la eliberarea ultimei palme de pământ românesc… (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
