Zilele Andrei Şaguna, ediţia a XXIX-a: Colocviul consacrat noilor cercetări sociologice | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 25 septembrie 2021
Home » Cultură »
Zilele Andrei Şaguna, ediţia a XXIX-a:
Colocviul consacrat noilor cercetări sociologice
<h5><i>Zilele Andrei Şaguna, ediţia a XXIX-a:</i></h5> Colocviul consacrat noilor cercetări sociologice

Zilele Andrei Şaguna, ediţia a XXIX-a:
Colocviul consacrat noilor cercetări sociologice

  • În cadrul numeroaselor acţiuni şi manifestări derulate sub egida Zilelor Andrei Şaguna, ediţia a XXIX-a, organizate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Centrul Ecleziastic de Documentare Mitropolit Nicolae Colan, Liga Cultural-Creştină Andrei Şaguna, Asociaţia Ştefadina Bucureşti, cu sprijinul Serviciului Dezvoltare Comunitară din cadrul Secretariatului General al Guvernului, Muzeul Spiritualităţii Româneşti din Sf. Gheorghe a găzduit Colocviul Noi cercetări sociologice. Sintetizăm mai jos patru dintre intervenţiile participanţilor.

Paralelă între trei minorităţi

Încercând o paralelă între trei minorităţi: cea ungară din România, cea română din Ungaria şi cea română din judeţele Harghita-Covasna, Samira Cârlig a afirmat că la români creşte tendinţa de a trece frontiera propriei identităţi prin căsătoriile mixte, ei fiind îndeobşte cei asimilaţi. În România anului 2002, de pildă, numărul căsătoriilor dintre un maghiar şi o româncă este de aproximativ 14 ori mai mare decât numărul căsătoriilor dintre un român şi o femeie maghiară şi de 50 de ori mai mare decât căsătoriile dintre un maghiar şi o femeie romă.

Cele două judeţe au în general rată de emigrare mică, populaţia este bine fixată în teritoriu, românii fiind cei care migrează. În mediul urban din Covasna – 5 municipii şi oraşe, migraţia română este de două ori mai mare: 4%, faţă de numai 2% maghiarii. 90% din comunitatea maghiară din România se află în Regiunea Centru, iar timp de 50 de ani etnicii maghiari au avut o continuă creştere demografică. Raportată însă la scăderea populaţiei ţării, scăderea maghiarilor de după 1990 este insesizabilă.

Dacă se face paralela cu minoritatea română din Ungaria, unde erau aproape jumătate de milion de români în 1920, şi unde acum au ajuns la doar 26.000, diferenţele sunt frapante. „Este clar că scăderea naturală nu a fost atât de drastică, ci este rezultatul unor politici care n-au fost întrerupte în nici un fel de intervenţia statului român şi accentuată de lipsa unor politici de susţinere”. La românii din Harghita-Covasna după 1990, de la un recensământ la celălalt s-a dublat scăderea. „Atât din punct de vedere juridic, cultural, politic, economic, există o diferenţă colosală între cele două minorităţi: la etnicii maghiari găsim un suport susţinut şi din partea statului român şi a celui maghiar, (într-un singur an banii pentru restaurarea monumentelor maghiare din Harghita-Covasna sunt de 22 mai mulţi decât pentru cele româneşti), în schimb românii din Ungaria nu au învăţământ superior în limba română, iar şcolile în limba oficială din cele două judeţe scad continuu.

Vorbind despre funcţiile politice deţinute în aparatul de stat din România postrevoluţionară, maghiarii au undeva între 37.000 şi 40.000 de fotolii, de la viceprim-miniştri la consilieri locali, pe când românii din Ungaria nu au drept de vot în Parlamentul maghiar, doar rol consultativ. Ungurii îşi mondializează mereu evenimentele, ei sărbătoresc de pildă Ziua familiilor maghiare de pretutindeni, Ziua copiilor maghiari de pretutindeni etc.

Meditând asupra cifrelor prezentate, moderatorul colocviului, prof. univ. dr. Radu Baltasiu,a afirmat că statul român este populat de sus până jos de oameni controlaţi de Ungaria, în timp ce în Ungaria cifra corespunzătoare este zero. Iar la întrebarea din public dacă aceste cercetări sunt înaintate organelor de stat române spre luare de cunoştinţă despre realităţile pe care le guvernează, dl Baltasiu a spus: organele noastre de stat nu sunt interesate de aceste studii, singurele organe de stat interesate cu adevărat sunt cele de la Budapesta.

Vorbind despre trecerile confesionale din Transilvania de Nord şi impactul acestora asupra procesului de asimilare pentru etnicii români din anii 1940-44, Emanoil Ineoan din Bucureşti arăta că după arbitrajul de la Viena au rămas cedate 436 de parohii şi 300 de filii, cu un singur episcop, Nicolae Colan. Apar 339.000 de credincioşi în documentele române, doar 229.000 este cifra susţinută de partea maghiară, iar diferenţa extrem de mare este presupusă de cercetător ca fiind ţinta din primă fază pe care administraţia dorea s-o atingă în reducerea coeficientul populaţiei româneşti ortodoxe. Rămăseseră sub ocupaţie 186 de preoţi activi, 277 se refugiaseră ori fuseseră eliminaţi fizic. Deşi erau majoritari în areal, abia 6,6 la sută din administraţia municipală şi orăşenească era alcătuită din români – dar şi aici era vorba despre funcţii mici şi personal auxiliar.

Seism în structura etnică şi confesională

Statul maghiar a manevrat tot timpul: iniţial anunţase recunoaşterea Bisericii Ortodoxe, apoi recunoaşte doar parohiile de dinainte de 1918, apoi doar cele dinainte de 1918 care aveau peste 300 de credincioşi, nerecunoscând nici structurile ierarhice bisericeşti. Urmează prigoana sistematică, crâncenă, concentrică din partea forţei organizate: armată, jandarmerie, poliţie, organizaţii paramilitare sau bande neorganizate ori persoane fizice izolate, precum şi ale autorităţii budapestane. Climatul a fost întreţinut şi a primit un gir oficial prin presa centrală ungară, care spunea că satelor secuieşti batjocorite trebuie să li se dea aspectul lor vechi prin înlăturarea bisericilor construite în stil bizantin, pentru ca ulterior să se ceară direct dărâmarea bisericilor „fără stil”.

Cercetătorul a dat exemplul Mădăraş (Bihor), unde tot satul a fost adunat şi s-a anunţat că slujbele vor fi oficiate în ungureşte „fiindcă suntem sub stăpânire maghiară”, iar flăcăul care a spus că „noi suntem români” a fost maltratat îngrozitor. Orice venea de la stat (petrol, sare etc.) pentru populaţia românească era condiţionat de semnătura preoţilor protestanţi sau catolici. Relevant este şi exemplul a două sate din Sângiorgiu de Pădure: Bezidul Nou avea 120 de români ortodocşi, au fost obligaţi să treacă la alte confesiuni, iar după 1945, când parohia a fost reactivată, s-au mai găsit doar 8 suflete de români, în numai 4 ani. În al doilea sat la 1761 erau 250 de români, populaţie ce a scăzut treptat până la 2 familii ce se declară azi români, dar de limbă maternă maghiară. „Balanţa demografică din Transilvania a fost supusă unui adevărat seism în intervalul 1940-44, un seism din care nu ne-am putut reveni până astăzi, când realităţi aparent paradoxale sunt regăsibile până în anii din urmă, acelea de maghiari ortodocşi sau români unitarieni, toate având originea în ocupaţia horthystă, când s-a schimbat structura etnică şi confesională a zonei”.

Interregn fanariot şi interregn dualist

Inspirat de o teză a acad. Ilie Bădescu, cercetătorul Narcis Rupe din Bucureşti a demonstrat că perioada dualistă din Transilvania are aceleaşi caracteristici sociologice cu ale perioadei fanariote din sud, numind cele două perioade interregn fanariot şi interregn dualist. Ambele au blocat dezvoltarea capitalismul organic, dar în sud n-a atacat fiinţa naţională, în Transilvania însă da. România a trecut din suburbia Imperiului Otoman, regim fanariot care a sărăcit Principatele şi a lăsat moştenire o pătură superpusă care a slujit capitalul străin după ce cele 2 provincii au trecut în periferia sistemului mondial, care înseamnă a fi exportator de materie primă, unde se dezvoltă o conduită capitalistă prădalnică. În zonele periferice capitalul vine, profită de mediul politic, obţine profit, dar se investeşte totul în centrul sistemului.

În interregnul dualist prosperitatea Transilvaniei a fost pierdută, la 1910 era printre cele mai sărace părţi maghiare, devenise un hinterland al centrului economic Budapesta; din dorinţa părţii maghiare de a-şi industrializa capitala, Transilvania a fost transformată în sursă de materii prime, acest proces suprapunându-se scăderii întreprinderilor româneşti din regiune, până la blocarea acestora. În 1906, printr-o lege, Parlamentul ungar condiţiona înfiinţarea unei întreprinderi de aprobarea ministerului, iar acesta aproba numai dacă 75% din lucrători erau maghiari. Practic, etnia română nu putea să se dezvolte. Transilvania era, totodată, şi suburbie a Imperiului Habsburgic, şi periferie a Budapestei – deci o dublă exploatare.

Iar moderatorul colocviului a completat: Dacă noi am avea mas-media serioasă şi o şcoală normală la cap, am elimina această poveste prin care prea mulţi ardeleni, în special din zona Clujului, vor să lase impresia că erau vremuri extraordinare şi venea acolo Mozart de trei ori pe zi; în primul rând Mozart era mort şi în al doilea rând nu venea că era prea mult praf.

Viziunea diplomaţiei maghiare la 1920: profund rasistă

George Damian, de la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române a făcut un succint rezumat al evenimentelor violente generate de disoluţia puterii politice şi militare a Imperiului, când „armata ungară s-a transformat într-o gloată, se dăduse la jafuri şi violenţe, traversa un proces similar cu disoluţia armatei ţariste cu un an înainte. Armata Ungariei au dispărut practic peste noapte, iar Ungaria lunilor octombrie-noiembrie 1918 arăta precum Rusia anilor 1917-1918, minus un Lenin local”.

Ajunşi acasă, militarii demobilizaţi au început un festival de jafuri şi omoruri, ţintele preferate fiind autorităţile locale, comercianţii şi industriaşii. Violenţele sunt atestate inclusiv în zona Transilvaniei, ele sunt atestate în memorialistică, în presă, au fost însă slab tratate de istoriografie. Practic, după declararea de către Al. Vaida-Voievod a desprinderii Transilvaniei de Imperiu au început asasinatele şi crimele, Beliş fiind cel mai bine documentat – pentru că a fost cercetat de o delegaţie din care au făcut parte şi români şi maghiari – şi a fost verificat de armata franceză, deşi, iniţial, partea maghiară l-a categorisit o calomnie. Evenimentele tragice, asasinatele şi masacrele în care sute şi sute de civili români neînarmaţi au fost ucişi au fost amintite de cercetător, cu precizarea că acestea au fost aduse în atenţia Conferinţei de Pace de la Paris şi verificate de militari francezi.

În cadrul Conferinţei delegaţia maghiară a prezentat o serie de note în care protesta, iar George Damian a citat câteva fraze din introducerea Notei a 8-a, înaintată la 14 ianuarie 1920 de contele Apponyi, unde găsim o aşa-zisă fundamentare a masacrelor: Inferioritatea românilor din Transilvania, departe de a fi rezultatul unor oprimări, provine din două fapte diferite: mai întâi poporul român este o naţiune tânără căreia îi lipsesc tradiţiile şi care nu şi-a căpătat conştiinţa naţională decât foarte târziu în secolul al XIX-lea. Însă inferioritatea românilor ţine şi de istoria lor locală, elementul românesc nu este autohton, nu şi-a constituit un stat propriu ci s-a insinuat de-a lungul secolelor. Superioritatea maghiarilor şi saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici a unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativă privată. Poporul român nu a reuşit să scoată la iveală individualitatea rasei sale nici să imprime un specific naţional instituţiilor sale. Şi se insistă mai departe aşa, fundamentarea e profund rasistă, pur şi simplu aceasta era viziunea diplomaţiei maghiare de la 1920, a conchis vorbitorul.

Relatare de M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.