Cruci la răscruce de lumi„CIMITIRUL TRIST” DIN VOŞLOBENI (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 16 iunie 2024
Home » Cultură »
Cruci la răscruce de lumi
„CIMITIRUL TRIST” DIN VOŞLOBENI (I)
<h5><i>Cruci la răscruce de lumi</i></h5>„CIMITIRUL TRIST” DIN VOŞLOBENI (I)

Cruci la răscruce de lumi
„CIMITIRUL TRIST” DIN VOŞLOBENI (I)

OBICEIURI DE ÎNMORMÂNTARE DE LA VOŞLOBENI (locul de origine al familiei Creangă)” este titlul circumscris recent bibliografiei având referent satul harghitean Voşlobeni, volum apărut la Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2023. Tot pe prima copertă este inserat un subtitlu explicativ: „Interviuri, texte, consideraţii asupra unor vechi tradiţii româneşti, puse în lumină de I. Oprişan”. O carte apărută în condiţii grafice remarcabile, inclusiv calitatea hârtiei, vădind expertiza autorului în activitatea de editor, dar mai presus în teritoriul cercetării, al investigării urmelor încă neşterse ale unui trecut care se tot îndepărtează de noi. Pentru că orice început are un sfârşit, atenţionează autorul. În esenţă, cartea profesorului doctor Ioan Oprişan – cercetător la Institutul de Istoria Literaturii Române „George Călinescu” – reconstituie un spaţiu al liniştii veşnice sub semnul tragicului. Asemănător dar şi opus „Cimitirului Vesel” din Săpânţa, „Cimitirul trist” din Voşlobeni al lui Ioan Oprişan glosează pe momentul cardinal al desprinderii omului de această lume, moment dureros, sfâşietor adesea; durere pentru cei rămaşi, conjugată cu regretul celui „murit” („Căci morţi sunt cei muriţi”!, tranşează, sentenţios, poetul) pentru lumea lăsată în urmă, bună-rea cum i-a fost dat să o ducă. La Săpânţa, lacrima se intersectează cu râsul, dar nu de dragul jocului, fiind evident rolul moralizator şi intenţia educativă, de îndreptare a pământeanului pornit pe căi greşite. Pe albastrul de Săpânţa al crucilor lui Ioan Stan Pătraş, sunt ţintuite în versuri „negre” păcatele cardinale ale răposaţilor. Şi nu din batjocură. De teama prelungirii şi dincolo de viaţă a ecoului faimei proaste cauzate de abaterea de la normele morale straşnic păzite de obşte, unii chiar s-au îndreptat cât nu a fost prea târziu, mă asigura unul dintre ucenicii meşterului, Turda Toader.

Abordările umoristice zeflemitoare nu i-a ocolit nici pe sătenii din Voşlobeni, oameni hâtri din stirpea lui Creangă, atât în viaţa de toate zilele, dar mai cu seamă la ocazii deosebite, cum sunt primele două evenimente cruciale din viaţa omului, botezul şi nunta. Nunta o numeau, mai an, „veselie”. Veselie, dar nu pentru toţi nuntaşii. Aici, la Voşlobeni, chiuitura prelua rolul satirico-educativ. Ca nişte săgeţi otrăvite, vitriolante, chiuiturile ţinteau direct şi necruţător personaje din galeria nuntaşilor, „persone fizice” sau grupuri de persoane având ca liant „apucături” comune netolerate şi repudiate de obştea satului. Evident, nu iertau nici „personajele principale”: mire, mireasă, soacră, (nă)naşi (nuni), staroste sau socăciţe, puşi la zid sau la punct într-un catren. Chiuiturile se obişnuiau şi la horă sau la bal. Mai rare insinuări ale oricărei variante de umor la înmormântare (cel mult, la praznic, „pomana mortului”, după un pahar în plus!). În schimb, ironia necruţătoare „turnată” în porecle nu ierta nici cazuri mai sensibile – boală, infirmitate, urâţenie fizică, nenorocire. Tot un cantor, Vasile Ciobotariu (1857-1913), om înzestrat şi cu talent bahic, „darul beţiei”, este recunoscut drept născocitor al celor mai multe porecle. Dintr-o decenţă apreciabilă, nici creaţiile licenţioase nu şi-au aflat gazdă bună în folclorul local.

În carte, bocetele („versuri funebrale” le numeşte autorul, preluând sintagma în care le-a fixat izvoditorul lor, chiar dacă în vocabularul sătenilor de rând nu a figurat acest adjectiv-epitet) redau „Marea Trecere”, un fel de cruci la răscruce de lumi. În cimitirul de pe deal, veghează crucile de la căpătâiul răposaţilor, marcând morminte orânduite în jurul Bisericii, precum turma în jurul păstorului. Nu puţine s-au înclinat şi au dispărut, confecţionate din lemn perisabil de molid. Doar unele moviliţe înierbate mai spun că sub ele odihnesc oase creştine de străbuni. Lăcaşuri anonime, dispărând şi inscripţiile identificatoare. Au rezistat timpului doar crucile de piatră, simple, dintr-un singur bloc de piatră, cioplită grosier. Ceremonialul de înmormântare era şi acesta relativ simplu, oficiat de tandemul preot-cantor (diac). Unicul element de spectacular era bocetul, care evoca sintetic, în versuri rimate, aspecte esenţiale din viaţa răposatului. Frânturi de viaţă, situaţii şi fapte în registru tragic. Prin demersul său, Ioan Oprişan readuce în atenţie chipuri de „oameni care au fost” odinioară, oameni care au populat şi însufleţit aşezarea de la poalele „Cocoşelului” în prima jumătate a veacului XX, coborâţi din cimitirul de pe deal, „de sub luci”, preţ de-o carte. Au fost şi ei oameni, cu bucuriile şi suferinţele aferente. Au fost copii, soţi/soţii, părinţi. S-au bucurat la venirea urmaşilor, bucuria momentului fiindu-le augmentată de satisfacţia întăririi gospodăriei lor ţărăneşti, implicit, sporirea forţei de muncă. Au trăit în cinste şi demnitate cei mai mulţi, aşa cum i-au deprins înaintaşii. Tot în demnitate şi-au îndurat şi suferinţele hărăzite, boala necruţătoare, „dusă” pe picioare” sau „la pat”, idem actul final al desprinderii de lume şi de „cele lumeşti” şi statornicirea în loc de odihnă veşnică („loc fără chin”) după o viaţă  în lucrare, în perpetuă neodihnă. Bărbaţii au fost şi „donatori de sânge” în cele două „bătăi” mondiale. Nu puţini, veşniciţi într-un monument, nu au mai avut parte nici de bocete, nici de ţărâna natală. Generic, şi-au aflat „lăcaş” şi în strofe de veritabilă şi emoţionantă poezie, străbătută de fior tragic: Greu mi-a fost, Părinţi, sfârşitul!/Tunul mi-a săpat mormântul,/Luna mi-a ţinut lumina, (sătenii numeau lumină şi lumânarea! – n.n.)/Stelele mi-au fost cununa./Vântul mi-a ţinut cuvântul – /Florile mi-au plâns sfârşitul,/Codrii mi-au cântat prohodul,/Flori şi brazi mi-au fost norodul”.Sau:„Ş-au murit fără lumină,/Departe-n ţară străină –/Fără om din satul său,/Fără julj în copârşău”.

Bocetele erau performate de bocitoare profesioniste, înzestrate cu certe calităţi actoriceşti, dicţie, cântat, voce modulabilă, imitând secvenţial vocea răposatului, bărbat sau femeie. În numele celui prohodit, aceste femei (exclusiv femei) îşi luau rămas bun de la lumea pe care o părăsea, cerându-şi totodată iertare şi dezlegare de la aparţinători, rude, vecini, consăteni, pe care îi îmbărbătau, convinşi că se mută într-o lume mai bună. La ora actuală, acest rol revine preotului paroh. Discursurile funebre, panegiricele, nu s-au practicat nicicând la Voşlobeni. Chiar dacă nu toţi muritorii au fost tocmai îngeri aici pe pământ, bocetul nu face nicio aluzie la păcatele lumeşti, rugându-se de iertare şi cerând dezlegare pentru ca sufletul celui dus să fie primit în Împărăţia Tatălui. „De morţi, numai de bine!” era îndemnul creştinesc, la care putem subscrie sau nu, cu toată buna intenţie de a mai înălbi zonele gri sau chiar negre din viaţa noastră ori de a le colora în nuanţe pastelate. Poate şi pentru faptul că aceştia nu-şi mai pot aroga „dreptul la replică”, nici şansa îndreptării. Într-o carte interesantă, „Mă dor strămoşii”, autorii (Patrice van Eersel şi Catherine Mail) recomandă varianta psihogenealogiei şi a terapiei transgeneraţionale de a nu escamota devieri sau nenorociri ale înaintaşilor din dorinţa firească de a ne proteja urmaşii. O comunicare intrafamilială sinceră, necenzurată, inclusiv a unor situaţii jenante sau tragice, îi poate feri de posibile traume care se pot repeta peste generaţii trăite identic de urmaşi.

Bocitoarele aveau şi capacitatea de a improviza texte adecvate momentului şi „personajului”. Una dintre cele mai talentate a fost „Măriuca lui Milu Căsierului”, Maria Colceriu-Dandu după numele oficial, soră bună cu informatoarea principală a autorului cercetării folclorice din Voşlobeni, Anişoara Tinca (plin de har dar şi de haz şi soţul dumneaei, Colceriu-Dandu Petru, supranumit „Milu Căsierului”, după ocupaţia tatălui adoptiv. La un bal tradiţional al pompierilor din comună, în piesa prezentată în deschidere, „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale, acest ţăran întruchipa un Spiridon demn de orice scenă profesionistă, cum nu mi-a fost dat să mai văd, deşi mă consider „dus la teatru”!). Au existat şi texte „de autor”, cum sunt cele recuperate şi redate în cartea profesorului Oprişan. Au existat şi bocitoare ad-hoc, de ocazie, din rândul aparţinătoarelor – soţia, mama ş.a.

(Va urma)

Prof. dr. Mihai Suciu

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.