Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
În Ungaria, ziua de 4 iunie 1920, când s-a semnat Tratatul de la Trianon, a fost declarată zi de doliu naţional. Au fost închise toate serviciile publice, s-a oprit circulaţia trenurilor, au fost retrase din circulaţia urbană tramvaiele şi s-au închis toate prăvăliile, în toate bisericile au fost oficiate slujbe religioase, în care s-au înălţat rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu pentru a ocroti naţiunea maghiară. În aceeaşi zi, seara au fost organizate mitinguri împotriva Guvernului care şi-a pus semnătura pe actul ce consfinţea „înjunghierea Ungariei”. Preşedintele Parlamentului a luat cuvântul, avertizând că toate nedreptăţile făcute Ungariei vor fi răzbunate. „De teritoriile ce ne-au fost smulse ne despărţim cu sila însă nu pentru totdeauna!”.
Pentru ungurii rămaşi în „teritoriile cotropite”, Guvernul Ungariei a tipărit o broşură „de încurajare şi de îmbărbătare”, răspândită mai ales în Transilvania. „Vouă, care trăiţi între blestemaţi, totuşi să nu cădeţi în ispită. (…) Guvernul Maghiar, silit de împrejurări, a semnat condiţiile de pace care i-au fost prezentate”. Însă cehii şi românii nu trebuie să se bucure „deoarece ştie toată lumea că documentul semnat (…) nu este decât un document de donaţie pe care îl semnează călătorul în marginea drumului, sub ameninţarea revolverului ce i se pune în piept din partea unui căpitan de hoţi. (…) Credinţa noastră, speranţa noastră, siguranţa viitorului nostru este mai tare acum decât oricând. Aşadar, nu disperaţi! Sus inimile!”.
Parlamentul Ungariei a tergiversat cât a putut de mult ratificarea Tratatului de la Trianon. A făcut-o doar în 15 noiembrie 1920, după primirea unui ultimatum foarte serios dat de Marile Puteri. Momentul a fost consemnat ca să rămână, pentru vecie, astfel încât să se ştie că s-a făcut sub „presiunea forţelor majore”. „Impunerea ratificării păcii a umplut de tristeţe pe fiecare membru al Adunării Naţionale Maghiare. Deputaţii maghiari vor demonstra şi prin semne exterioare doliul Parlamentului şi al Ţării Ungureşti, îmbrăcând în acea zi haine negre şi purtând semne de doliu”. Cel mai dramatic moment de după ratificare a fost cel în care toţi parlamentarii, ridicaţi în picioare, au strigat, repetat, sloganul: „Nem, nem soha!” (Nu, nu, niciodată!). Apoi au jurat: „Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei Milenare!”.
Semnarea Tratatului de la Trianon nu a dus nicidecum la încetarea propagandei revizioniste, îndreptată mai ales împotriva României. Principalul obiectiv al acesteia era îndreptat acum înspre încercarea de a se modifica prevederile Tratatului de Pace. Pentru aceasta, Ungaria şi-a îndreptat, mai întâi, atenţia spre Franţa, căreia Budapesta a început a-i face tot felul de promisiuni de ordin economic, precum: monopolul căilor ferate, cel al vămilor, al unor bănci importante; o convenţie pentru construirea unui port la Dunăre, la Budapesta, şi a unei hidrocentrale pe canalul Dunăre-Tisa. Franţa s-a oferit să medieze „o înţelegere amiabilă între Ungaria şi vecinii săi, încât să se corijeze unele nedreptăţi, fie să completeze stipulaţiuni deja existente cu privire la protecţia minorităţilor”. În faţa protestelor energice ale României, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi a Cehoslovaciei, sprijinite şi de Marea Britanie şi de Italia – care au intuit avantajele pe care le urmărea Franţa, aceasta a dat înapoi.
Teama că astfel de evenimente s-ar mai putea repeta, dar mai ales fenomene sociale şi politice ce au început să apară în Germania, au condus la apropierea ţărilor din estul şi sud-estul Europei, care se vor finaliza prin crearea Micii Înţelegeri (Mica Antantă) în 1920, între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României, alianţă cu caracter defensiv, având drept scop apărarea comună împotriva acţiunilor revizioniste ale Ungariei. Iar acestea se tot înmulţeau şi deveneau tot mai periculoase prin atragerea unor personalităţi vest-europene care să sprijine pretenţiile revizioniste. Unul dintre aceştia a fost şi francezul de Monzie, membru în Parlamentul francez, venit în Transilvania în inspecţie. În urma acesteia a înaintat Parlamentului francez o propunere de revizuire a Tratatului de la Trianon în favoarea Ungariei. Tot în acest sens, într-un articol din „Le Martin”, el scria că „Ungaria micşorată e în pericol şi e un pericol de război în Balcani”.
Faţă de toate aceste acte vizibil îndreptate împotriva noastră, a luat o poziţie fermă marele Nicolae Iorga: „,De o bună bucată de vreme, călători străini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă şi se duc. Unii se amestecă făţiş în treburile noastre publice. (…) Ce-i aduce, ştim. Valahii se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc. Clauza minorităţilor să li se aplice! Să vie oamenii civilizaţiei ca să vadă de ce sunt capabili sălbaticii! (…) La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunţă la Londra; domnul de Monzie cere Camerei Franceze să corecteze un tratat nedrept. (…) O mie de ani au stat valahii aceştia sub cizme şi sub copite, ca nişte câini au fost trataţi la uşa stăpânilor. Acum lucrurile s-au mai schimbat. (…) Şi iacă, valahul sălbatic n-a sucit gâtul unui pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli ocupanţi; revistele şi ziarele lor au avantaje care lipsesc publicaţiilor noastre. (…) Judecătorii judecă în ungureşte. Şi chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la Poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Şi aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem decât să dăm înapoi ceea ce e al nostru”. (Va urma)
Ilie ŞANDRU
