Un deceniu de singurătate

februarie 12, 2025 in Opinii

„La sfârşitul săptămânii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidenţial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre şi răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni oraşul se deşteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduţe şi gingaşe ce aducea un iz de mort important şi de putredă grandoare”.

Aşa începe una din capodoperele literaturii universale, Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez. „Un poem despre singurătatea puterii”, cum spunea însuşi autorul. Dar şi despre efemeritatea ei. Pentru că ieri a fost ultima zi a puterii trecătoare a lui Iohannis.

Lucrul cel mai râvnit de dictatorul din roman era să fie iubit. Având tot ce poate avea un om – avere, funcţie înaltă, supuşi cu grămada, de la SPP la servicii, de la consilieri umili la politicieni care-i lingeau mâna – patriarhul Iohannis voia ceva mai mult – să-l iubească poporul. A plecat mâhnit că n-a fost adorat aşa cum îi cerea firea sa de imperial. S-a dus acasă cu aroganţa nesatisfăcută.

Ca şi în Toamna patriarhului, tema principală a preşedinţiei lui Iohannis n-a fost reprezentarea României sau atribuţiile cuprinse în Constituţie, ci un fel de explorare a puterii absolute. A comis, în dosul perdelelor de la Cotroceni, combinări şi permutări politice împotriva firii şi a uzanţelor democratice, fără să-i pese niciun pic de efectele devastatoare asupra societăţii.

A experimentat în folos propriu corupţia politică, s-a izolat în palat şi în spatele sepepiştilor, a trăit zece ani lipit de fusta soţiei, întâlnindu-se din când în când cu oameni care n-au avut ghinion în viaţă – adică amici germano-austrieci mari iubitori de arginţi.

A fost la fel de distant faţă de popor, de presă şi de partenerii de guvernare cum ar fi orice tiran. N-a comunicat nimic, n-a simţit nimic. În roman, dictatorul-patriarh îl întreba din când în când „pe generalul Rodrigo de Aguilar cum mai merg treburile”, iar acesta răspundea invariabil „ţinem totul sub control, patria e liniştită”. Pare-se că în acest fel lucra şi basileul Iohannis cu instituţiile. „Lucra” e un fel de a zice, întrucât faptele fostului preşedinte sunt puţine şi atât de discrete încât te întrebi dacă au fost sau n-au fost. Uneori te întrebi dacă însuşi preşedintele a fost ori n-a fost, dacă Iohannis a existat cu adevărat – sau avem de-a face numai cu o legendă în geacă roşie. Dar cu siguranţă reală este chestia cu ţinem totul sub control, doar vedem cu ochii noştri câţi jandarmi ultradotaţi îl asigurau că patria e liniştită.

Aştept cu interes ca una din umbrele sale care n-au avut curajul în zece ani să scoată capul de după draperiile Cotrocenilor să aibă îndrăzneala de a-şi scrie memoriile. Să ştim ce naiba făcea basileul Iohannis într-o zi. Căci o zi de muncă – mă rog, şi în acest caz e un fel de a zice – a lui Iohannis este mai enigmatică şi mai absconsă decât ce a fost înainte de Big-Bang.

Singur la Cotroceni timp de zece ani, interesat doar de lux, bogăţie şi putere, Klaus Iohannis este politicianul român care seamănă cel mai mult cu patriarhul din romanul lui Marquez. S-a umflat în aşa hal în izolarea lui, flancat doar de SPP-işti şi de câţiva politicieni fără dimensiune, încât credea cu adevărat că menirea sa creatoare pe Terra va atinge apogeul. Dânsul era şi este ferm convins că disparaţii săi critici sunt trădători de ţară, răuvoitori endemici sau naţionalişti sângeroşi. Sub regimul său lipsa de transparenţă şi a răspunderii democratice a ajuns la o culme a nesimţirii: nu a mai dat un interviu de şapte ani, iar ultima sa conferinţă de presă a avut loc acum trei ani. Un deceniu de singurătate.

Dacă tot nu ştim ce a făcut omul ăsta timp de 3.703 de zile cât a fost plătit gras de poporul român, deoarece după el n-a rămas absolut nimic, nicio iniţiativă diplomatică, nicio ispravă europeană, trebuie să citim Toamna patriarhului, pentru că numai astfel putem întrevedea profilul personajului real din dosul perdelelor: singur cu corbii muţi care plutesc peste palatul izolat de parcă ar fi singura realitate din univers, putrezit de orgolii, obsedat de o singură femeie, lipsit de orice dialog, de orice comunicare.

Unul din vârfurile manifestării de ghiolban a sasului, ajuns preşedinte dintr-un amărât profesor la Agnita, care-i favoriza vizibil pe elevii saşi (după cum afirmă un fost elev dintr-o clasă română paralelă) – a fost când Iohannis îşi epuizase bugetul pentru deplasări încă din prima parte a mandatului. Generoşi, marele comandant de oşti Ciucă şi social-democratul din popor Ciolacu i-au suplimentat suma pentru deplasări cu câteva milioane, ca apoi patriarhul de la Sibiu să le lase miniştrii cu ochii-n soare pe aeroportul de la Bucureşti. Că el pleacă de la Sibiu, cu doamna Carmen…

N-ai încotro decât să faci legătura cu celălalt fiu de neamţ, care a dat vesel România în schimbul Lupeascăi, amanta sa roşcată. Femeile lor contează mai mult decât Ţara, sper că v-aţi dat seama…

Dacă prototipul dictatorului latino-american al lui Marquez pare a nu avea nume, nici numele preşedintelui Iohannis nu va rezista prea mult pe buzele foştilor săi votanţi. Va fi uitat, aşa cum cei care enumeră preşedinţii români de după 1989 îl uită mereu pe Emil Constantinescu, deşi aceluia îi plăcea destul de mult să comunice şi să apară la televizor: doar că trebuie să ai şi ce să comunici, iar apariţiile tv trebuie să aibă substanţă.

În Toamna patriarhului, disperarea pierderii puterii e devastatoare, îi putrezeşte vintrele – seamănă puţin cu sudoarea de pe faţa lui Iohannis când şi-a anunţat demisia: omul se vedea şef al NATO, aproape la egalitate cu zeii – şi a ajuns să fie huiduit de „golanii” suveranişti din Bucureşti.

La moartea dictatorului din roman se anunţa prin dangătul clopotelor „că în sfârşit timpul de nemăsurat al eternităţii se terminase”; şi nouă, neplecarea lui Iohannis de la putere ni s-a părut o eternitate: pentru că e cumplit să aştepţi ca cineva care nu face nimic să aibă un sfârşit, un capăt.

Nici neantul nu are margini – şi tocmai lipsa de limite te înfricoşează.

Mihail GROZA