Sufletul ucigaş al comerţului
Privind avalanşa de reclame agresive de pe micul ecran sau ciulindu-mi urechea la posturi de radio serioase, mă întreb, aruncând un gând peste umăr, cum naiba am supravieţuit atâta amar (da, a-mar!) de ani ai socialismului biruitor fără acest preţios îndreptar-îndrumar? Ce-i drept, sufletul nu era luat în calcul, dar nici nu prea aveai la ce face reclamă. Eventual, reclamaţii, dar cine îndrăznea să se încontreze sistemului multilateral (sub)dezvoltat? Biata Alimentara, prezentă în toate aşezările, făcea faţă, dar mai mult feţe, ruşinată de oferta redusă la nişte conserve de peşte sau de legume (celebra şi omniprezenta „tocană de legume”), borcănelele de muştar sau hârtii lipicioase de prins muştele atentatoare la bucate. Raţionalizată, pâinea „se dădea” pe card, numit atunci cartelă, iar hârtia igienică era raritate de lux. La „Carne”, îl găseai pe Gică. Până şi cinstita marmeladă, ascunsă în cutii paralelipipedice din scândurele de lemn, căptuşite cu o hârtie grosieră de un maroniu nu tocmai acroşant, dar cu aromă şi gust autentic de prună, ignorantă vizavi de E-uri şi potenţiatori de gust, dispăruse pe ultima postată a socialismului biruitor. Da, aproape biruise, îngenunchease un popor harnic şi credincios, cu frica de Dumnezeu, cu concursul larg al unor conducători nepăsători, unşi de altcineva, din opoziţia Celui de Sus. Apropo de „alimentări”, un oaspete turc rămânea mirat, dar şi încântat de prezenţa atâtor firme cu această inscripţie. „Măi, – şi-a zis otomanul – mare om a ajuns Ali ăsta al nostru, stăpân peste aşa reţea de Ali-mentare!”.
Se zice(a) că reclama este sufletul comerţului. Dar, oare, o fi avut vreodată, măcar preţ de o secundă, suflet?! Nu s-ar părea, din moment ce comerţul privea în ochi exclusiv „ochiul dracului” şi nu ochiul sau sufletul clientului. Şi niciodată banul nu ajunge. Se spune că ar exista două categorii de români: unii care nu au nimic, alţii care nu au destul. Departajarea este şi efect al reclamei, fiind cea mai abjectă formă de manipulare a celui mai slab de înger. Sau de minte.
Întrebam franc o farmacistă dacă nu le e ruşine cu agresivitatea reclamei la tot felul de leacuri. Mi-a răspuns afirmativ. A nu uita, preţul reclamei, deloc neglijabil, umflă reţeta „doctorilor Max” sau ne-max. Dar nu cu medicamentele începe, de regulă, publicitatea posturilor media serioase. Meniul mediatic e bine dozat, inoculat ca otrava pretendenţilor nedoriţi la un tron. Începe cu hrana cea de toate zilele. Mâncăm ca să trăim, nu, şi nu trăim ca să mâncăm. Nu se exclude excepţia. Oricum o dai, fiecare ne străduim să supravieţuim. Inclusiv crizelor. De energie sau de ficat. Fără a comenta prea mult, fără a face anti-reclamă, noua structură a regimului alimentar îi dă mult de lucru ficatului. Chimia, intrus nedorit şi nociv, odată intruzionată în teritoriul halelii, face ca nici cadavrele să nu se mai descompună în locurile de veci, la doi metri sub nivelele mării, cum era cutuma pământeanului. Aici, odată fertilizat (otrăvit) terenul, intervine farmacia, clamând posibilitatea cârpirii sănătăţii deteriorate de hrana cea de toate zilele. E ca atunci când pionierii primeau misiuni caritabile spre a se evidenţia. Să ajuţi, de pildă, o babă să traverseze strada pe gheţuş. Gheţuş era, dar de unde atâtea victime?! Penuria de clientelă îi făcea pe copii să se împartă în două cete: unii ajutau vârstnicele să cadă pe „zebră”, ceilalţi le ajutau să se ridice şi să traverseze. La următoarea intervenţie, rolurile se inversau între ingenioşii pionieri, spre a puncta „cinstit” fiecare echipă.
Farmaciile, răsărite ca ciupercile, oferă leacuri la toate, panaceu universal. Aproape că îţi vine să te îmbolnăveşti subit, spre a te da pe mâna leacurilor miraculoase. Ai abuzat de „Hochland, bucuria gustului”, ţi-ai supraîncărcat papilele gustative? Nicio problemă! Una şi aceeaşi pastilă te scapă şi de constipaţie, şi de diaree! Cică reglează traficul. Intestinal, nu stradal, rutier, că pe ăsta nu-l mai reglează nici ministrul Internelor. Leacul e bine să-l cumperi şi să-l ai la tine, preventiv. Doamne fereşte să te apuce o diaree la tribuna Parlamentului! Acolo sus te mai descurci. Împroşti adversarii politici. Mai grav în plină stradă, din moment ce „locaţiile” publice de descărcare inventate de Vespasianus Imperator (erau şi foarte bătrâne, chiar dacă beneficiau şi de reclamă: „banii nu au miros!”) au dispărut, nicio privată nu s-a privatizat! Cu Sanohepatic, superdigestie garantată! Ai mătreaţă? Dă-i cu Seboradin! Mâncărime în zona intimă? Stai liniştit, farmacistele (…) ştiu cum să te ajute. Te scapă chiar şi de tradiţionalii păduchi. Digitalizaţi paraziţii: pediculoză.ro. Remedii chimice pentru cap, pentru picioare sau alte componente ale organismului nostru atât de solicitat şi de şubred. Cu sau fără cântec. Că tot suntem un popor meloman, au apărut şi şlagăre tămăduitoare. Şlagărul Lacalutului, al Sanohepaticcolesterol-ului, oda menopauzei, cvartetul seniorilor de la Sintusin şi alte iniţiative sau partituri valoroase, de care să fugă cea mai izbutită manea „de bună calitate”(!). A nu uita povestea Bilomagului; în caz de, înlocuiţi pălinca cu o pastilă. Totul e să intri în cor. Sau în horă. Nicio reţinere, fără jenă. Cu atât mai puţin dinspre ofertant. Punga groasă se asortează perfect cu obrazul gros. Să recunoaştem, există şi reclame inteligente, amuzante, care te binedispun şi îţi provoacă zâmbetul. Nu şi repetarea lor obsesivă, cu orice risc. Adesea, publicitatea depăşeşte gradul agresivităţii; devine jignitoare, reluând, ca un papagal mediatic, acelaşi calup la câteva scunde. Ne cred chiar atât de grei de cap sau doar amnezici? Oricum, paguba e a lor ca efect al supramediatizării. Cu redundanţa nu te joci.
Cauţi fericirea? Hormoni, feromoni? Aşi! Pentru fericirea familiei tale, Leroy Merlin îţi oferă, pe bani, un rotopercutor. Atât îţi mai lipsea, nu? Ca să meargă totul ca pe roate, mai dai o gaură, două. De parcă nu ai avea destule de astupat. Aşadar, rotopercutor la „incredibilul preţ de numai…”. Numai două pensii cumulate ale omului de rând, care a muncit o viaţă pentru o jumătate de rotopercutor! Inutile tertipurile cu preţuri diminuate substanţial. Un alt aspect jenant pentru omul cu cap la purtător este şi schema ieftină cu cei 99 de bănuţi adăugaţi unui preţ respectabil – să zicem, 499,99 lei. Cât despre preţuri reduse pe linie – altă componentă a „strategiei de marketing”! – 10-20-25, ba chiar 70%, îţi vine să le plângi de milă bieţilor retaileri; îşi sapă singuri groapa, autoexpuşi, masochist, unui faliment inevitabil de dragul consumatorului, empatici 100%. Noroc că le sar în ajutor producătorii autohtoni, oferindu-le produse cinstite la preţuri derizorii, asumându-şi propriul faliment. Despre miliardele de profit ale marilor lanţuri de „alimentări”, neimpozitate de vigilentul stat român şi transferate peste hotare – mucles!
„Preţuri surprinzătoare!”. Aferim! „Preţuri discutabile” era un înscris pe un carton printre cireşele de mai expuse pe taraba unei pieţe. Avea dreptate negustorul de cireşe, chiar dacă sinonimul gândit era „preţuri negociabile”. Rari prezumptivii cumpărători care se puteau sălta la înălţimea tarabei. Cotind-o pe glumă, cum îi şade bine românului hâtru, cu un euro îţi poţi cumpăra două cireşe, cu un dolar una, iar cu un leu o jumătate de sâmbure…
Acum înţelegeţi de ce încălca copilul Nică a lui Ştefan Petrii cea de-a opta poruncă biblică, sub ocara Mătuşii Măriuca, zgârcita proprietară a cireşelor şi a cireşilor? „Frate, nefrate…”. Căzu şi cireaşa de pe tort, încăpăţinându-se a fi mai scumpă decât suportul-tort…
P.S.: O găselniţă marketingală recentă: Programul RABLA pentru… tigăi, sub lozinca promoţională „Ia tigaia, neamule!”. Dilema rămâne ce scapi în dânsa?!
MIHAI SUCIU
