Semnal editorial: Poetul ca o tresărire albastră de sfânt…* | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 23 septembrie 2021
Home » Cultură » Semnal editorial: Poetul ca o tresărire albastră de sfânt…*
Semnal editorial: Poetul ca o tresărire albastră de sfânt…*

Semnal editorial: Poetul ca o tresărire albastră de sfânt…*

Starea poetică pe care o perpetuează Ionel Simota şi prin noua sa carte de poezie, Capitol cu îngeri dintr-un volum colectiv, este fericirea de-a fi, venind din acea iubire ce-nvârte lumea mai departe, iubirea umană şi iubirea divină, iubirea cea de toate zilele şi iubirea asemănătoare duminicilor sau altor sărbători. Volumul îmi pare a sta sub semnul unei voite şi tandre răstălmăciri  a metaforei blagiene Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poetul nuanţând: Eu n-am strivit sub talpa mea ninsori (a se vedea poemul Despre iubiri). De fapt, ninsorile, cu tot alaiul lor sinonimic, îi devin poetului laitmotiv, sublimându-i fiinţa lirică, dimensionând-o în evlavie, în tămăduire, „cântare şi rostire” şi, mai departe, în inflorescenţe ale luminii, ca cele de la nunta lumilor. Poetul invocă timpul rotitor care să-i vindece cuvintele prin metaniile luminii (vindecarea e în trăirea poetului un ritual al sfinţeniei), ca apoi timpul rostitor să fie unul al urcuşului azuriu (apropierea de Vasile Voiculescu este de neocolit), căci după arderi, poetul urcă, despovărat de vicleşugurile finitului, în împărăţia îngerilor (a se vedea poemul Am încetat să mai fiu somn).

Aşezarea poetului în sublimul înlăuntrului (în ceea ce numea Ioan Alexandru armura interioară, prin metafora cămaşa de aloe), unde tainele ninsorilor se cer desluşite, şi dialogul poetului cu sinele dau fiorul fiecărui poem. Ninsorile, însângerările luminii şi respirarea luminii a poeme, încremenirea timpului în săruturi, iernile şi elegiile toamnei, apoi, din ce în ce mai discret irizările verii şi ale primăverii (aceasta e ordinea anotimpurilor în lirica de acum a lui Ionel Simota, iarna, toamna, vara, primăvara), călătorirea timpului şi a gândului primesc acorduri ale înveşnicirii, ale visării, dar şi ale zbaterii sângelui, ale foşnetului fiinţei în încercarea de a-şi legitima locuirea în ţara neprihănirii: În înger voi încerca să mă mut (Întâiul gând). Timpul respiraţiei poetice (aş spune al despletirilor poetice) este unul decisiv, hotărât, al rodirilor şi al mirării, al interiorizărilor, al peisajului tainic, cu precădere cel autumnal şi hibernal, prins în cântecul Iubirii cu intonaţia diafană a Cântării Cântărilor; căci iubita e înger, cu mâinile ca o albă desfătare sau ca „sfinte reverii”, cu ochii cuminţi în care se alintă plânsul regăsit în „respiraţia frunzei”, e blândă rugare, e a „genunchiului frumoasă-nchinare/Rostogolită în Dumnezeu” şi în poemul ce devine „pragul sfânt al cuvintelor”, în timp ce tăcerile înfloresc. Nimic nu se risipeşte din anotimpurile trăirii şi ale mărturisirii, din iarnă, toamnă, vară şi primăvară, din hierogamia cer-pământ sau diademele ochiului cosmic ce veghează „trăiri rotunde de vis”. Dimpotrivă, totul se amplifică în rugăciune şi sărut, edificând fără-de-sfârşitul anotimpului Iubirii, aidoma încremenirii luminii  în nevină şi în surâsul sufletului. Şi voi ucide orice vină, se confesează poetul în Elegie de toamnă, sculptând în respiraţia iubitei păsări de dor, voind să preschimbe iubirea în cântec, ca simbol al armoniei, echilibrului, reverberaţiei luminii: Iar eu scriu cu degete lungi/Pe forme de trup,/până va fi să se întâmple/Cântec să ajungi…/Toamnă ţie îţi sunt/Ca o tresărire albastră desfânt… (Cântec de toamnă)

Sărbătoarea iubirii, cu toate nuanţele ei de culoare, cu toate volutele gândului şi vibraţiile gestului, urmează un canon, un fel de lege dată, cu temei de jurământ, din moment ce se desfăşoară în faţa ochilor lui Dumnezeu şi a ecoului ce vine din pragul ivirii pe lume (mama apare şi ea în ipostaza veghetorului): Iau aminte la cele sfinte în care m-am născut,/În care m-am întrupat (Starea firească). În numele legii date, a întrupării dumnezeieşti, a iertării ca formă de mântuire şi de apărare a Iubirii, eulpoetic îşi trece lăuntricul din desfătarea ninsorilor şi atâtea alte dezmierdări edenice într-un timp al penitenţei: Cruce de piatră am să mă fac/Şi plânsul am să mi-l plâng/Şi-am sătac… (Poem pentru iertare). Este scutul pe care poetul îl aşează în faţa paradisului în destrămare şi a hâdului bâlci al deşărtăciunilor ce ar putea umbri inefabilul Iubirii, ninsorile, sublimul şi visul lor, respirările şi înfloririle îngerilor şi ale sufletului, căprioarele ce nasc poeme (simbol al perpetuării frumosului lumii), ameninţate de sălbăticia fiarelor. Poetul îi cuprinde iubitei chipul în forme ale ingenuităţii, în „liniştea stelelor”, „dulcea respiraţie a păsării” şi trecerea sfinţilor prin iarbă, decantându-şi, in crescendo, propriul eu: Îi mulţumesc, cum pot, lui Dumnezeu/Că n-a murit, din mine, propriu-mieu… (Poem unui copac). Un eu nicicând al deznădejdii, dimpotrivă încredinţat metaniilor luminii, ca desfăşurări sufleteşti invincibile, trăind voluptăţi, dar şi nelinişti: Ce s-ar alege oare/De vise şi speranţe/Când colţii-nfometării/Din aer vor muşca?…/Şi cum va fi când moare/În noi, în fiecare, Puterea de a scrie/Cu sânge-n câte-o stea? (Nelinişte firească). Astfel, Capitol cu îngeri dintr-un volum colectiv devine ars poetica. Iubirea îi este poetului cale de urmat. Respirările şi înfloririle (ale ninsorilor, ale visului, ale iubitei), jocurile îngereşti, lucirile de altar, contopirea eurilor (Mâna ta, sunt eu) vor fi viaţă, nu moarte, într-un firesc al fundamentelor omeneşti: Niciodată iubirea,/Nu va pune, pe mine, zăvor (Niciodată).

Valentin MARICA

*Ionel Simota, Capitol cu îngeri dintr-un volum colectiv, Editura Magic Print, 2016

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.